Cealaltă parte semăna cu o vază trântită de pământ când disperarea îți frige degetele. Ochiul era lăptos și nefiresc, adormit parcă pe veci în giulgiul deșertăciunii.
Mirele n-o privea. O învăluia doar în liniștea iubirii și o ținea de mână cu groaza întipărită pe față, groază că cineva odată o să i-o fure. Creierul îmi fierbea de întrebări aiurea, voiam să le pun, dar mi-era frică de răspunsuri, așa că stăteam acolo, incapabil să scot un cuvânt, darămite să sucesc fraza pompoase și întortocheate în cerul gurii. Lumea din mine îmi șoptea la ureche, zvârcolindu-se, că trebuie să fie mireasă bogată dacă Făt-Frumos se căsătorește cu ea. L-am privit pe el cu ură, l-am răstignit în gândurile mele, l-am ucis fără să regret.
M-a chemat tatăl ei, a tras de mine să mergem împreună la masă. N-aveam chef, eram departe, voiam să ajung mai devreme acasă, să-i povestesc soției ce văzusem, dar stăruința lui supărătoare m-a convins. L-am întrebat cu răutate cât l-a costat nunta și mi-a spus că nimic, pentru că-i sărac lipit pământului, că toate cheltuielile le-a suportat mirele, pentru că el era bogat. Am sărit ca ars și nu pricepeam. Eram ca la orele de matematică la liceu, când toți râdeau de mine pentru că nu știam nici măcar tabla înmulțirii. A început să plângă de fericire și durere. Soția plecase de la el demult, îl lăsase s-o crească pe fată singur, nu se mai recăsătorise, muncea la fabrică pe bani puțini, își dorea pentru fată o viață frumoasă. Îi cumpăra haine și-i plătea meditații. În glumă o promisese fiului unui coleg de muncă, dar începuse să se gândească serios la asta. Într-o seară... Într-o seară fata veni mai târziu acasă și-i spusese că s-a dus cu o colegă la o Biserică și că vrea să se întoarcă la Dumnezeu. N-o mai auzi... O întrebă la ce Biserică și mintea i se întunecă și o lovi cu sete peste obraz pentru prima oară în viață. Îl privi cu iertare din ochii albaștri si-o mai lovi o dată; apoi zilnic și începu să bea și fata era tot mai hotărâtă, fugea de-acasă duminica. O bătea la amiază și seara; într-o noapte o lovi până căzu jos, și apoi cu bocancul peste față de câteva ori. Au dus-o la spital cu salvarea; jumătate din obraz a rămas paralizat, iar unul dintre ochi nu mai putu fi salvat. L-au dus, i-au făcut proces verbal și fata îl iertă acolo, după operație, și vru să se omoare de necaz și rușine. Toți îl priveau cu ură și-l înjurau. După ce fata ieși din spital merseră împreună la Biserică, se rugară împreună și simți bucuria Duhului Sfânt încălzindu-l.
Se simțea trist câteodată când se uita la obrazul ei, gândindu-se că îi distruse tot viitorul. Era fericit azi...
M-am uitat la mire. Pe cât îl urâsem, pe atât îl iubeam acum. M-am dus la el și l-am întrebat ce văzuse la ea. „Frumusețea! Nu vezi ce frumoasă e?” Vedeam, și ce vedeam nu înțelegeam. Stăteau amândoi la masă ținându-se de mână și erau absorbiți de lucrul acesta că nu mai aveau timp de mine, așa că am plecat târându-mi picioarele, până la mașină. Era toamnă, cădeau frunzele din castani și drumul era pavat cu moarte vegetală. Soarele mă mângâia prin geamu mașinii ca un sărut pe-un ochi din care albastrul de Voroneț începe să pălească pentru a se transforma în albul dureros al credinței, în frumusețea lucrurilor care nu se văd. Și cele mai frumoase sunt acelea...
Preluat din cartea: „Trădată, iubirea trecea”, de Vladimir Pustan
