De ce e găunoasă mentalitatea „merge și așa” pe calea credinței?

Cu mai mulți ani în urmă am dat peste un verset de pe paginile Scripturii care m-a șocat de-a dreptul! Țin minte când l-am citit, parcă nu-mi venea să cred și l-am mai citit de câteva ori. În cele din urmă, undeva prin mintea mea mă gândeam că nu se poate, e prea mult, e prea dur. Și totuși, niciun cuvânt din Scriptură nu este în plus sau exagerat. Totuși, acel verset îmi părea exagerat. Dacă nu era nici exagerat, atunci era imposibil pentru mine să înțeleg cum Dumnezeu poate să ceară așa ceva de la mine, un tânăr adolescent care voia să-L urmeze, dar care cădea adesea în ispită.

Mulți ani am dat uitării acel verset până când, recent, am fost acasă la părinții mei și i-am ajutat să repare un acoperiș. Acolo, cocoțat sus, mi-am adus aminte de acel verset și de dilemele pe care le aveam cu privire la el în adolescența mea.

Despre ce verset să fie vorba? „Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Cum se poate ca dacă greșești într-o singură poruncă (adică dacă o încalci), te faci vinovat de toate? Nu-i prea radicală o astfel de afirmație?
 
Așa credeam și eu până când am început să lucrez cu fratele meu la acoperiș. Țin să precizez că nici el și nici eu nu am fost și nu suntem meseriași, dar nu ne-am dat înapoi de la munca aceasta care trebuia făcută. Am dat țigla veche jos, am dat toți lații jos, iar caferii (sau căpriorii cum li se spune prin Bucovina) vechi și putrezi i-am dat jos și i-am schimbat cu alții noi. O parte dintre cei vechi nu erau prea afectați de carii și ne-am gândit că ar fi o risipă să-i schimbăm. Când am făcut măsurătorile și când am încercat să-i aliniem, mare mi-a fost mirarea să văd că în partea de jos se aliniau perfect, însă în partea de mijloc diferența era și de câțiva centimetri.


Totul părea bun, însă nu era deloc așa. Era doar puțin îndoit. Era doar puțin prea gros. Era doar puțin diferit. Însă se potrivea în cele mai multe locuri. N-ar fi afectat prea mult, nu-i așa. Ba da! Și nu doar puțin, ci ar fi pus în pericol chiar tot ce încercam să acoperim cu țiglă. Dacă am fi continuat lucrarea pe mentalitatea „merge și așa”, la prima ploaie apa ar fi început să se infiltreze și să ude ceea ce încercam să protejăm de apă. Din cauza acelor mici diferențe, țiglele s-ar fi depărtat atât de mult unele de altele, că ar fi lăsat locul apei să se scurgă printre ele și să se infiltreze în caferi, grinzi și în tot ce era pe acolo.


Problema s-a rezolvat cu mai mult efort și cu mai puțină profesionalitate, însă ca rezultat final, țiglele au fost așezate bine și sunt compacte. În ciuda efortului suplimentar pe care l-am depus împreună cu fratele meu în punerea la linie a caferilor și laților pe care urma să punem țigla, am primit răspuns la nedumerirea mea din adolescență, nedumerire pe care o dădusem uitării, dar care mi-a revenit direct prin răspunsul lui Dumnezeu în această experiență de care mi-a făcut parte.

 

Nu, nu „merge și așa” pe calea credinței. Cine-i sfânt trebuie să facă un lucru: să se sfințească. Cu alte cuvinte, sfințenia este un proces. Îmi permit să îmi pun semne de îndoială în dreptul cuiva care-i întors la Domnul de ani de zile, dar care este la același nivel spiritual de atunci, care are mereu aceleași rugăciuni ca atunci și în viața căruia nu se vede nicio maturizare.

Hristos ne vrea desăvârșiți și doar prin El putem fi desăvârșiți. El este mai mare decât cel ce este în lume, iar noi, credincioșii suntem Templul Său. Mai mult, dacă-L avem pe El de partea noastră suntem mai mult decât biruitori.


Slavă Lui!


Timotei Stoica

Istovit de... ascultare?!

După o lungă pauză, revin pentru moment aici, pe blog, pentru a scrie câteva rânduri.

Deși pentru mine a fost o zi plină și obositoare, cu tot felul de activități, în urma cărora acum simt istovirea, nu vreau să las să treacă ziua fără să scriu aceste rânduri.

Încep cu o mărturisire. Dacă ar fi să descriu și să rezum într-un cuvânt starea mea din ultimele câteva luni, cel mai potrivit ar fi: Istovit. Istovit de diverse probleme de sănătate și de stat în spital la urgențe ore întregi până îmi vine rândul. Istovit de stat în pat, neputincios de a face alte lucruri. Istovit de durerile de spate. Istovit de slujire. 

Ei bine, asta ultima e mai dificilă și mai problematică dintre toate. Îmi place să-I slujesc lui Dumnezeu, și încerc s-o fac din toată inima ori de câte ori am ocazia. Însă în ultima vreme, din cauza celor menționate mai sus, m-am simțit tot mai istovit și, din păcate, istovirea aceasta am simțit-o din când în când și acolo, în spatele amvonului.

Atât de bine mă cunoaște Dumnezeu și atât de mult mă iubește, că nu m-a lăsat în starea aceasta. Mi-a pus în mână o carte (pe care am cumpărat-o de la o librărie creștină din oraș) și în câteva zile am și citit-o. 

O carte pentru mine. O carte care descrie starea mea, sentimentele mele, neputințele mele, frustrările mele, tânjirile mele din ultima vreme.

Autorul, pe nume Ron Moore, pornește în această carte descriindu-ne un episod din viața lui David, cel de-al doilea împărat al poporului Israel. După ce prezintă contextul care a dus la acest eveniment, prezintă evenimentul, după care în întreaga carte prezintă aplicații practice ale evenimentului cu pricina.

Este vorba despre momentul când David, după ce Dumnezeu i-l dăduse de două ori în mâini pe Saul și refuzase să se atingă de unsul Domnului, a cedat și a mers la filisteni să scape de Saul. Astfel a ajuns el în Țiclag. Țiclagul istovirii. Istovirea în urma ascultării de Dumnezeu. Istovirea în urma supunerii față de voia lui Dumnezeu. Istovirea în urma slujirii. Istovirea în urma diferitor așteptări neîmplinite sau chiar a dezamăgirilor. Când mergi în Țiclag te afli pe un teritoriu inamic care cu siguranță nu-ți face niciun bine sufletesc. 

Ce trebuie să faci? Trebuie să te întorci acasă. Însă iată o veste rea: Nu poți. Dar iată și o veste bună: Hristos, prin harul Său, te poate scoate din Țiclag. Un har manifestat prin criză, putere primită și recuperare. 

Cu un talent deosebit și o inspirație minunată, Ron Moore reușește să exprime aceste lucruri, să le dezvolte și să arate implicațiile lor în viața de zi cu zi.

Pot spune că este o carte pe care trebuie să o ai și, de ce nu, s-o faci cadou cel puțin unui prieten (dacă nu chiar mai multora!).

Pentru a vedea despre ce carte este vorba, click aici.

Mulțumesc echipei celor de la Editura Casa Cărții pentru munca depusă în traducerea, editarea, tehnoredactarea și tipărirea acestei cărți.

Domnul fie lăudat!

Stoica Timotei

Dumnezeu zâmbește când vede planurile tale, pentru că are altele mai bune - în urmă cu 34 de ani...

Cât de des ne facem planuri! Cât de mult sau de puțin chibzuim cu privire la ele? Unele planuri le facem parcă cu dezinteres, pe când altele le facem vrând să ne asigurăm că știm toate detaliile. E greșit să-ți faci planuri? E păcat? Dacă Dumnezeu tot e în control, de ce să-mi mai fac planuri?

Pentru că îmi sunt de folos. Mă ajută să am o viață ordonată. Lucrul acesta nu înseamnă că neg sau că mă împotrivesc suveranității lui Dumnezeu, ci înseamnă că știu că El este în control, chiar și în controlul planurilor mele. 

Apostolul Iacov o spunea în felul următor: Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!”, şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru” (Iacov 4;13-15).

Deci nu e greșit să-ți faci planuri atâta vreme cât recunoști că există altcineva deasupra ta care rânduiește și stăpânește. Atâta vreme cât îți recunoști starea de neputință și dependența de Dumnezeu, ai toată libertatea să-ți faci planuri. Însă când Dumnezeu rânduiește ca planurile tale să se schimbe, acceptă voia Lui.

Așa s-a întâmplat și cu o tânără bucovineancă în urmă cu vreo 35 de ani. Se gândea la viitorul ei. Da, se ruga pentru viitorul ei, dar voia să nu stea cu mâinile în sân. Prin urmare, s-a gândit ce ar fi cel mai potrivit pentru ea să facă pentru a nu fi o povară pentru alții și pentru a putea să se întrețină. Cumpănind lucrurile acestea și-a dat seama că ar putea merge să lucreze la fabrica de covoare de la Siret. Însă, pentru a putea lucra acolo, trebuia să facă o școală de specializare. Căutând și interesându-se, a aflat că la Cisnădie era o astfel de școală. Distanța mare, locul nou, despărțirea de familie, prieteni, biserică și cei dragi nu au putut-o opri. Motivația ei era una de fier. Așa că s-a îndreptat spre Cisnădie cu gândul că în curând urma să se întoarcă în Bucovina pentru a lucra în fabrica de covoare.

Între timp, în Racovița (județul Sibiu) era un tânăr devotat lui Dumnezeu, care Îi slujea cu credincioșie. Cu toate că avea tot dreptul să se împotrivească voii lui Dumnezeu în ce privește slujirea pe care o făcea pentru Domnul, n-a descurajat, ci a perseverat în a-I sluji lui Dumnezeu. Era puțin trecut de 30 de ani și încă nu-și întemeiase o familie. Știți, în astfel de situații nu e greu să-I slujești lui Dumnezeu. Însă presiunea familiei, glumele făcute de cei din cercul de prieteni te fac ca atunci când te retragi chiar să-ți pui întrebări dacă lui Dumnezeu chiar Îi pasă de dorința și nevoia ta.

Da, lui Dumnezeu I-a păsat. El i-a pus pe inimă tinerei din Bucovina dorința de a părăsi casa părintească și de a veni în Ardeal. Da, El l-a întărit pe acest tânăr și i-a dat putere să continue această lucrare pe care o făcea în biserică printre tineri și nu numai. 

Urma să fie o întâlnire specială la biserica din Găujani. Grupul de tineri din Racovița s-a pornit într-acolo. N-au fost singurii. Și tânăra din Bucovina (care era deja de ceva vreme în Cisnădie) s-a pornit și ea spre acea întâlnire. Dumnezeu a făcut ca la întoarcere amândoi să se suie în același tren și, nu doar atât, dar să stea și în apropiere unul de celălalt. 

Da, Dumnezeu se pricepe la astfel de lucruri. Familia e invenția Lui. E planul Lui. E creația Lui. 

Să scurtez povestea, cei doi tineri s-au cunoscut, s-au plăcut și au avut convingerea că era voia lui Dumnezeu pentru ca ei să pornească împreună în viața de familie. Clar, tânăra nu s-a mai întors în frumoasa Bucovină așa cum plănuise, pentru că Dumnezeu avea un plan mai minunat pentru ea. 

Așa că, în toiul iernii din 1985, tocmai spre sfârșitul lunii ianuarie, într-o astfel de zi precum cea de azi, cei doi au făcut legământ unul cu celălalt.

Căsnicia lor a fost binecuvântată cu 5 copii, al patrulea dintre ei fiind eu. 

Multe sentimente mă cuprind acum când scriu aceste rânduri. Multe lucruri ar fi de spus. O mulțime de moduri mult mai frumoase în care pot fi spuse. Însă, în ciuda exprimării mai sărace, aceste cuvinte vin dintr-o inimă recunoscătoare lui Dumnezeu pentru credincioșia părinților mei. Nu se putea să am părinți mai potriviți și mai buni decât cei pe care mi i-a dat Dumnezeu. 

Nu, nu sunt perfecți, dar sunt oameni pocăiți. Pe lângă îndemnurile și sfaturile lor bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu a fost trăirea lor conform Cuvântului lui Dumnezeu. Nu, nu a fost o viață ușoară, ci una cu dificultăți. Însă în acele dificultăți s-a putut vedea mai bine puterea și suveranitatea lui Dumnezeu, Cel care i-a unit.

Vă iubesc foarte mult și sunt bucuros că Dumnezeu m-a adus pe acest pământ prin voi și m-a așezat pe mine și pe frații mei împreună să alcătuim familia Stoica. 

Mă rog Domnului ca El să vă dea multă sănătate, să vă binecuvânteze din plin cu tot ceea ce aveți nevoie și să vă ajute să Îi fiți credincioși Lui până la sfârșit!

Sper și mă rog să ne vedem cât mai curând!

Al vostru fiu, 

Timotei

P.S. Și acum, câteva decupaje din providența lui Dumnezeu asupra familiei noastre: