Recent, cineva mi-a adresat o întrebare care mi-a atras curiozitatea.
Voia un răspuns direct, sincer și, probabil, argumentat. Am stat și m-am gândit
puțin la întrebarea respectivă, după care am hotărât c-ar fi mai bine să scriu
câteva gânduri despre acest subiect, gânduri pe care o să le prezint în
articolul de față.
Problema adusă în discuție era cazul păcatului lui David
cu Bat-Șeba, iar întrebarea suna în felul următor: „Dacă David ar fi murit
la 10 secunde după comiterea adulterului, ar fi considerat de Dumnezeu mântuit
sau nu?”
Cum aș răspunde la o astfel de întrebare?
În primul rând cred că m-aș gândi la motivația care stă
în spatele unei astfel de întrebări. Și nu cred că greșesc dacă spun că, cel
puțin într-o anumită măsură, în spatele acestei întrebări se află nesiguranță,
teamă, îndoială.
„Dacă mi se va întâmpla și mie să păcătuiesc și imediat
după ce voi păcătui să mor, fără să apuc să mă pocăiesc?”
Sincer, cred că un om care moare imediat după ce
păcătuiește, fără să se fi pocăit sau să fi avut șansa de a se pocăi de păcatul
respectiv, va merge în iad. Biblia spune că nimic neîntinat nu va intra în cer.
Ei bine, omul acesta s-a întinat tocmai înainte de a muri.
Acum, nu vreau să mă opresc aici și să las ca
nesiguranța, teama și îndoiala să fie alimentate de un astfel de răspuns. Mă
mai gândesc la câteva lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc.
Ce fel de păcătos ești tu? Când auzim despre cineva că a
căzut într-un păcat mare/grosolan ne înspăimântăm, ne îngrozim, fiindcă
probabil am știut acea persoană ca fiind o persoană pocăită.
Spre exemplu, pentru a ajunge la păcatul
autosatisfacerii, trebuie ca mai întâi să cauți un moment prielnic în care ești
singur, apoi să accesezi un anumit site pe internet. Deci, n-aș prea zice că-i
un păcat în care ai căzut sau ai alunecat, ci mai degrabă e un
păcat spre care te-ai îndreptat în mod deliberat.
Un alt exemplu: Ca să ajungi să înfăptuiești păcatul
adulterului, din nou, e un proces: vezi, îți place, poftești în inimă, ai tot
felul de fantezii, iar mai apoi se ajunge la actul în sine.
Un ultim exemplu: Când furi ceva, mai întâi îți iei
anumite măsuri de siguranță, când nimeni nu-i prin preajmă și (crezi că) nu te
vede. Deci, din nou, nu-i ceva accidental.
Un mare șoc și o mare întrebare e cu privire la diferența
dintre sfârșitul lui Iuda și al lui Petru. Amândoi s-au lepădat de Domnul
(într-o formă sau alta) și L-au vândut pe Domnul (Iuda pe niște bani, Petru
pentru siguranța vieții lui). Însă Iuda s-a dus de s-a spânzurat, iar Petru a
plâns cu amar. Amândoi au avut regrete pentru ce au făcut. La amândoi le-a
părut rău pentru ce au făcut. Însă au acționat în moduri extrem de diferite. De
ce?
Fiindcă unul trăia duplicitar, pe când celălalt nu. Iuda
era omul cu două măști, Petru era omul care, de obicei, acționa sub impulsul de
moment. Evanghelistul Ioan ne prezintă un detaliu care să mai scadă din șocul
nostru în ce-l privește pe Iuda: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta
grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el
ce se punea în ea.”
Deci, se poate să trăiești duplicitar, să duci o luptă
interioară puternică – fiindcă o astfel de viață cred că-i cea mai dificilă
viață posibilă, să pari pocăit în fața celorlalți, însă să nu fi deloc așa! Nu
uita, în fața lui Dumnezeu totul este gol și descoperit.
De ce lui David i s-a dat har? De ce David a avut parte
de timp în care să se pocăiască? Fiindcă era al Domnului. Era după inima lui
Dumnezeu. David prezintă în cuvinte cât se poate de dure și de triste perioada
aceea în care ținuse în taină păcatul comis (de fapt, păcatele comise) – vezi,
spre exemplu, Psalmul 32.
Personal nu cred că Dumnezeu nu o să-i lase șansa unui om
care toată viața L-a căutat pe El cu sinceritate, cu smerenie, cu pocăință, să
se pocăiască după un păcat săvârșit. De aceea cu păcatul nu-i de joacă. Dacă
tolerezi păcatul din viața ta și ai o atitudine superficială față de păcat, nu
te mira de locul unde vei ajunge. Însă, dacă privești cu sinceritate la păcat
și, de dragul sfințeniei lui Dumnezeu ți-e groază de păcat, cu siguranță Domnul
îți va face parte de harul pocăinței.
Nu suntem desăvârșiți și, prin urmare, pe lângă cele
amintite mai sus, cred că întrebarea aceasta este legitimă. Sper să fie
izvorâtă dintr-o inimă care dorește să-I fie pe plac lui Dumnezeu și să nu-L
întristeze printr-o viață ușoară și o atitudine superficială în ce privește
viața de pocăință.
Nu uita, pocăința este un har de care Dumnezeu ne face
parte. Însă, realitatea ne confirmă tragedia Harului neglijat al pocăinței
(ideea aceasta îi aparține puritanului Thomas Watson, care are o carte
extraordinară scrisă pe subiectul acesta).
Să ne facă Domnul parte de harul pocăinței, iar noi să nu
dăm cu piciorul în el!
Timotei Stoica