vineri, 30 octombrie 2009

Nu te crede că ești cine știe ce om însemnat

1. Orice om are din fire dorința să știe cât mai multe; dar de ce folos este știința fără temere de Dumnezeu? Într-adevăr, un țăran smerit, care slujește lui Dumnezeu, este mai bun decât un filozof mândru, care urmărește cursul stelelor pe cer, dar de sufletul său nu se îngrijește. Cine se cunoaște bine pe sine, nu se socotește om însemnat, ci este mic în ochii săi și n-are plăcere să-l laude alții. Dacă aș ști toate cât sunt în lume, și numai una îmi lipsește: dragostea, de ce folos mi-ar fi înaintea lui Dumnezeu, care mă va judeca după faptele mele?
2. Potolește-ți deci dorința de a ști, căci multă risipă de puteri și de multă înșelăciune este însoțită această dorință. Cei ce știu multe, vor să și pară că știu multe și le place ca oamenii să-i numească învățați. Sunt în lume multe lucruri a căror cunoștință aduce sufletului puțin folos sau nu-i aduc nici unul. A ne ocupa cu lucruri care nu slujesc spre mântuire, este o nebunie. Vorbăria goală nu potolește foamea sufletului, dar o viață curată înviorează sufletul; și un cuget bun ne dă o mare încredere în Dumnezeu.
3. Cu cât știi mai multe, cu atât vei fi mai aspru judecat, dacă viața ta nu a fost cu atât mai sfântă. Nu te făli deci cu arta sau cu știința ta, ci mai degrabă teme-te de cunoștința ce ți s-a dat. Iar dacă ți se pare că știi multe lucruri și le înțelegi bine, gândește-te că sunt și mai multe pe care nu le știi. Nu te îngâmfa deci, ci mai bine recunoaște-ți neștiința. Cum poți să te socotești mai pe sus decât altul, când sunt atâția mai învățați și mai iscusiți decât tine? Vrei să înveți și să știi ceva cu folos? Învață-te să trăiești necunoscut și să nu te crezi cine știe ce om mare.
4. Cea mai înaltă știință și cea mai folositoare învățătură este să te cunoști pe tine însuți și să n-ai gânduri înalte despre tine. A te socoti nimic pe tine însuți și a socoti pe alții totdeauna mai buni și mai pe sus de tine însuți, aceasta este o mare înțelepciune și o mare desăvârșire. Chiar dacă ai vedea pe altul păcătuind pe față sau făcând o mare fărădelege, tot n-ar trebui să te socotești mai bun decât el; căci nu știi câtă vreme vei rămânea stăruitor în bine. Toți suntem slabi, dar mai slab decât pe tine însuți să nu socotești pe nimeni.
Thomas A. Kempis, Imitatio Christi (București: Edit. Stephanus, 1994), pp. 8-9.

Chemarea la pocăință(schiță de predică)

Text: Faptele Apostolilor 17:16-34

Subiect: Chemarea la pocăință

1. Este făcută de Dumnezeu(vs.30)
         - Creatorul lumii(vs.24)
         - Dătătorul de viață(vs.25)
         - Creatorul omului(vs.26)
         - Suveran peste toată creația Sa(vs.26-27)

2. Este făcută tuturor oamenilor(vs.30)
          - Celor care nu Îl înțeleg(vs.19)
          - Celor care nu Îl înțeleg și doresc să Îl înțeleagă(vs.19,34)
          - Celor care nu Îl înțeleg și nu doresc să Îl înțeleagă(vs.32)

3. Este făcută din cauza faptului că există o zi a judecății unde:
          - Va judeca cu dreptate(vs.31)
          - Cei care nu au vrut să creadă vor fi aruncați în iazul de foc
          - Cei care au crezut în El și s-au pocăit, se vor bucura alături de El o veșnicie întreagă

Încheiere: Tu din ce categorie faci parte?


Stoica Timotei

Neascultarea de părinți are consecințe grave[1]


Probabil titlul acestui articol poate părea ridicol, sau chiar înfricoșător. Din partea mea, ai libertatea să îl comentezi așa cum crezi de cuviință.

Efeseni 6:1: „Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept.”

Pentru că am promis că voi încerca să intru în amintirile mele, astăzi mai doresc să postez una din ele. Aceasta este o amintire putin mai trista(adică este o întâmplare doreroasă, dar care nu se mai resimte acum). O experiență pe care am avut-o la vârsta de 8 ani și din care am putut învăța adesea foarte multe lucruri. Doar două învățături din această experiență le voi subscrie:
1. Mare este Dumnezeu
2. Ascultarea de părinți te ferește de multe pericole

Pentru că nu toți mă cunoașteți, vreau să vă spun că sunt dintr-o localitate de lânga Sibiu(de la țară). În urmă cu mai mulți ani, într-o toamnă, am fost la cules de porumb. Nu te poți aștepta de la un copil de 8 ani să lucre mult, dar mergeam și eu în câmp și mai mult decât ajutam, încurcam. Acest lucru l-am văzut și seara. Pentru că iarna părea să vină mai repede, porumbul a fost cules tot cu frunze, urmând ca acasă să fie curățit de frunze. Seara eram și eu prezent în locul unde desfăceam porumbul de frunze(în șură). Fiindcă sacul de frunze s-a umplut și trebuia urcat și golit pe alaș(locul dintre cele două șopruri, unde sunt puse câteva scânduri pentru ca pe ele să se mai poată depozita anumite lucruri, cum ar fi: fân, otavă etc. ... dar noi depozitam acolo frunzele de la porumb) și nu avea nimeni să îl golească, m-am oferit eu să îl urc, deși mi se interzise lucrul acesta de către tatăl meu pentru că era riscul să cad. Am așteptat ca tatăl meu să plece și eu să pot urca sacul de frunze. După ce a ieșit din șură, am luat sacul în spinare și am urcat cu el pe alaș. Spre bucuria mea, nu s-a întâmplat nimic grav. Când am urcat pe alaș am văzut că tatăl meu se întorsese în șură, iar eu, de bucuria pe care o aveam că am reușit să urc sacul de frunze, fac câțiva pași în față(pe alaș) pentru a striga la el și a-i spune că am reușit. Singurul cuvânt pe care am apucat să îl spun a fost „am...”, după care am căzut(o înălțime de aproximativ 5 metri). Am căzut pe brațul drept și, în urma șocului, clavicula de la umăr mi s-a desprins.


Aceasta este experiența pe care am avut-o. Totuși, am omis să spun un mic amănunt. Și aici am văzut măreția lui Dumnezeu. Dedesuptul alașului era căruciorul cu care aduceam porumbul, gol. Fiindcă am alunecat pe spate, ar fi trebuit să cad pe el(astfel aș fi părăsit această lume), dar mâna lui Dumnezeu m-a împins vreo 2 metri în față și am căzut pe o grămadă de frunze care, la rândul ei, trebuia urcată pe alaș.

Mare este Dumnezeu!

Îi sunt recunoscător pentru purtarea LUI de grijă pe care o are pentru mine, dar vreau ca nu doar la nivelul vorbelor să Îi mulțumesc, ci să Îi mulțumesc prin trăirea mea.

Doamne, ajută-mă!

Stoica Timotei

Urmează pe Cristos și leapădă deșertăciunile lumii

1. „Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric” zice Domnul. Prin aceste cuvinte, Domnul Isus ne îndeamnă să trăim după pilda pe care ne-a dat-o El dacă voim să ne luminăm cu adevărat și să scăpăm de orice orbire a inimii. De aceea cea mai mare grijă a noastră să fie a cugeta la viața Domnului noastru Isus Cristos.
2. Învățătura Lui întrece toate învățăturile sfinților. Cine are Duhul lui Dumnezeu, află în ea mana ascunsă. Mulți aud cuvintele Lui, dar prea puțini se trezesc din amorțeala lor, pentru că nu au Duhul lui Cristos. Cine vrea să înțeleagă cuvintele Lui și să găsească în ele dulceață trebuie să-și dea toată silința să-și îndrepte viața după viața lui Cristos.
3. Ce folos este să vorbească cineva adânc despre Sfânta Treime, dacă-i lipsește smerenia, fără de care nu poate să placă Sfintei Treimi? Adevărat, nu vorbele mari fac pe cineva drept și sfânt, ci viața curată; ea ne face plăcuți înaintea lui Dumnezeu. Mai bine aș vrea să am pocăință în inimă decât să mă străduiesc a explica ce este pocăința. Dacă ai ști pe dinafară toată Biblia și tot ce au de spus înțelepții de pe pământ dar îți lipsește dragostea lui Dumnezeu și harul lui, la ce ți-ar mai folosi? „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, afară doar de a iubi pe Dumnezeu și a-I sluji Lui. Cea mai mare înțelepciune este să lași și să cauți împărăția cerurilor.
4. Deșertăciune este să umbli după bogății trecătoare și să-ți pui nădejdea în ele. Deșertăciune este să cauți onoruri și dregătorii înalte și să dorești lucruri care mai târziu vor aduce grele pedepse. Deșertăciune este să dorești o viață lungă, dar de o viață curată să nu te îngrijești. Deșertăciune este să nu te gândești. Deșertăciune este să n-ai în vedere decât viața asta de acum, iar la cea viitoare să nu te gândești. Deșertăciune este să-ți lipești inima de cele ce trec iute ca fumul, iar locul unde este bucuria veșnică să nu te grăbești.
5. Adu-ți aminte cât mai des aminte de vorba înțeleptului care zice că ochiul nu se satură privind și urechea nu obosește auzind. Învață deci să-ți dezlipești inima de bunurile văzute și s-o înalți la cele nevăzute. Căci cei ce umblă după poftele lor, își întinează cugetul și pierd harul lui Dumnezeu.
Thomas A. Kempis, Imitatio Christi (București: Edit. Stephanus, 1994), pp. 7-8.