sâmbătă, 31 decembrie 2016

Sfârșit și început. Început și sfârșit.

DISCLAIMER: Mă gândeam să trimit un SMS cu aceste gânduri, totuși fiindcă cuvintele curgeau și nu se mai opreau, m-am mutat aici. Primiți aceste gânduri.

Parcă-i de necrezut. Totuși, aceasta-i realitatea. Unii nu-și dau seama de ce așa de repede, alții nu pot desluși unde s-a dus, însă nimeni nu poate nega: Anul 2016 se stinge. În doar câteva ore va ieși cu totul din existență și va intra în domeniul trecutului și al amintirilor.

Cu toate acestea, nimeni nu pune la îndoială faptul că urmează un alt an. Un an nou. Nimeni nu l-a vizitat. Nimeni nu știe ce conține. Totuși, noi stăm în pragul lui și în doar câteva ore vom păși înăuntru.

Mă gândesc ce legătură frumoasă există între cumpăna dintre ani și nașterea din nou. Așa cum ieșim și ne debarasăm de anul 2016, tot așa omul născut din nou nu mai trăiește cum trăia odată, ca rob al păcatului. Scriptura descrie aceste lucruri astfel: „toate s-au făcut noi”.

Anul 2017 ne stă în față. Așa cum acum 366 de zile anul 2016 ne stătea în față. Nu știu cum o să fie și ce o să ne aducă, fiindcă nu am mai trecut prin el, nu l-am mai vizitat niciodată. 

Rezoluții peste rezoluții o să fie auzite și rostite zilele acestea. Personal, un singur lucru îmi doresc, și ți-l doresc și ție. Vreau ca-n anul 2017 să se vadă c-am rupt-o cu omul cel vechi, c-am rupt-o cu păcatul, că trăiesc în „școala harului” lui Dumnezeu (vezi Tit 2:11-13). Îmi doresc ca să-L cunosc mai mult pe Domnul iar cunoașterea aceasta să producă sfințenie în viața mea.

„Fie ca” Domnul să fie la lucru în viețile noastre în anul ce ne stă în față!

Un an nou binecuvântat de (și cu) Domnul!

luni, 26 decembrie 2016

Când amintirile trecutului se-ntâlnesc cu prezentul...

Astăzi, așa cum am hotărât cu ceva vreme în urmă, împreună cu câțiva tineri, frați și surori de la noi de la biserică, am vizitat un azil de bătrâni de pe lângă Botoșani. Sâmbătă am fost la un alt azil de bătrâni, cu dorința de a putea bucura câțiva oameni trecuți prin viață care au nevoie ca cineva să le fie aproape, chiar și pentru scurtă vreme. 

Nu știam la ce să mă aștept, dar am cerut Domnului să ne ajute să putem fi o binecuvântare pentru cei pe care urma să-i vizităm. Am văzut sâmbătă femei în vârstă care, pur și simplu, plângeau de bucurie că sunt oameni care-i vizitează.

Dumnezeu astăzi chiar m-a surprins. Nu știam la ce să mă aștept, dar am vrut să pot fi o binecuvântare pentru cei de acolo. Pe lângă cântările pe care le-am cântat și îndemnul din Cuvânt, am întâlnit o soră pe care n-am mai văzut-o de multă vreme.

Cu ani în urmă, pe vremea studenției mele, am fost trimis în practică în orașul Pașcani. Acolo am întâlnit familia Arghir. Fratele Matei și sora Lidia Arghir:
Astăzi am aflat că fratele Matei a plecat „cu totul” (așa cum s-a exprimat băiatul dânsului) Acasă la Domnul. Imediat în minte mi-au venit amintiri pe care le-am avut cu fratele Matei. Îmi spunea, spre exemplu, că odată (pe vremea comuniștilor) a fost oprit de un securist care voia să afle ce fac pocăiții la biserică. Fiind învinuiți că fac tot felul de lucruri împotriva statului, fratele Matei i-a spus că nu-s adevărate lucrurile acelea, iar: „dacă nu mă credeți, veniți și dumneavoastră și vedeți.” Mi-a plăcut mult îndrăzneala sfântă a fratelui Matei. Când îi vizitam mereu plecam îmbogățit de experiența de viață a fratelui. Acum e cu Domnul, Cel Căruia I-a slujit pe pământ. 

Totodată, astăzi m-am întâlnit cu sora Lidia (soția fratelui Matei). Mintea ei nu mai e precum era odată. Nu-și mai aduce aminte multe lucruri. Personal, am auzit de boala aceasta; cunosc persoane care îngrijesc de astfel de oameni, dar nu am știut cum e să întâlnești pe cineva care are această boală. Alzheimer. O boală care înspăimântă pe mulți. Sora Lidia nu m-a recunoscut. Dar eu mi-am amintit din nou de bunătatea și de ospitalitatea de care mereu a dat dovadă. 

Cu un ochi mă bucur, iar cu unul plâng. Viața pe acest pământ este scurtă, este plină de durere, dar e frumoasă: dacă e trăită cu Domnul și pentru Domnul. Pacea pe pământ pe care o anunțau îngerii păstorilor este o pace exclusivistă, păstrată doar pentru cei „plăcuți Lui”. Domnul să ne ajute să-I fim pe plac. Viața noastră să fie după voia Lui. Să nu ne lege nimic de pământul acesta. Să nu ne placă păcatul. Să ne placă de Domnul. Să-L iubim pe Domnul. Și... Domnul s-o binecuvânteze pe sora Lidia și s-o ajute să ajungă... ACASĂ!



 Tu ești pregătit(ă) să mergi Acasă?


Timotei Stoica

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Oare întunericul va domni veșnic?

M-am trezit devreme azi, ca să pot lucra puțin în liniște. Bucurie mare pe mine, încă de când m-am trezit. Nu mă simțeam deloc obosit. Mă așez la birou și încep să mai citesc câte ceva cand, pe neașteptate, întunericul își face simțită prezența din plin. Lumina veiozei de pe birou dispăru. Am încercat, dar în zadar, s-o tot aprind. Mi-am zis: „Nu se poate ca toate luminile să nu se aprindă.” Așa că am încercat o altă veioză, și la fel s-a întâmplat. Am încercat să aprind becul din cameră, dar același rezultat.

Întunericul domnea în cameră și-n casă. Oare era vreo șansă ca lumina să apară din nou? Mi se făcu dor de lumină. Aveam nevoie de lumină.
Mi-am adus aminte de cuvintele profetului: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic...” Mă întrebam dac-o fi adevărat și în cazul meu, în acele momente.

Frământat de aceste gânduri am ieșit afară în curte și m-am tot plimbat pentru vreo jumătate de oră. Am admirat luna, cerul, orașul și, deși mă așteptam să fie liniște, o mulțime de mașini răsunau (sistemul lor de alertă, probabil). Auzind aceste maşini alertate, un alt gând îmi trecu prin minte: Oare de ce nu sunt și eu așa? În viața mea spirituală. Oare de ce nu sunt așa și bisericile astăzi? Când diavolul ne momește și întunericul păcatului ne pândește și chiar ne cuprinde, să devenim alerți precum mașinile despre care vorbeam. Cred că cel mai simplu răspuns la întrebarea „De ce nu devenim alerți atunci când întunericul păcatului se așază și în viața noastră?” este că ne place întunericul.
 
Câtă ipocrizie! Ne place să ne numim creștini, ba chiar ne mândrim cu asta, împodobim totul în jurul nostru cu lumini și luminițe, însă în viața noastră personală ne place mai mult întunericul decât lumina. Asta-i firea păcătoasă. 
 
Cuvintele profetului răsună din nou: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic...” Să fie o încurajare pentru cei care caută sfințenia și sunt descurajați de moralitatea căzută la pământ şi călcată de mulți în picioare și să fie un îndemn și o motivație pentru toți aceia cărora le place să cocheteze cu biserica, să îmbine întunericul cu lumina. Lucrul acesta nu este posibil.

Bucură-te de Lumina care S-a coborât pe pământ. Trăiește în această lumină!

P.S. : Acum mă bucur de lumina veiozei (pana de curent s-a dus), și-mi pot face treaba pe care mi-am propus s-o fac, cu întârziere de vreo oră.


Sărbători(ți) cu Domnul!


Stoica Timotei

vineri, 9 decembrie 2016

De ce nu ne place să împlinim Biblia? (1)

În viață ne lăsăm conduși sau îndrumați de multe învățături sau principii. Lucrul acesta nu-i în mod automat bun. Am un prieten care de multe ori îmi spunea că el face sau nu face un lucru, decât doar dacă acel lucru e în concordanță cu vreun anumit principiu de-al lui. Dar dacă principiul nu-i prea bun?
Pe paginile Sfintelor Scripturi întâlnim o mulțime de învățături, sfaturi, porunci și principii. Unele dintre acestea ne plac, însă altele nu. Mă gândesc ca, din când în când, să mai scriu câte un scurt articol legat de lucruri care ne plac, după care tânjim și care sunt în contradicție cu învățătura Bibliei. Deocamdată am în minte doar lucrul despre care o să vorbesc în acest articol, însă sunt sigur că o să mai apară pe viitor și altele.
Tânjim după afecțiune. Tânjim după aprecieri. Ne place să fim lăudați. Abia așteptăm să fim ridicați în slăvi. Nu ne place mustrarea. Nu dorim să fim criticați. Evităm cu orice preț respingerea.
Mai mult, încercăm să facem imposibilul: să-i mulțumim pe toți. Ne simțim neputincioși atunci când, dintr-o mulțime de oameni care-și arată aprecierile se trezește unul singur că nu-i convine ceva. Ne consumă enorm lucrul acesta. Oare menirea noastră (în calitate de creștini) este să fim pe placul tuturor și să căutăm să fim pe placul tuturor?
În ciuda faptului că ne-ar plăcea asta, Domnul Isus o rostește ca pe o avertizare: „Vai de voi, când toți oamenii vă vor grăi de bine!” (Luca 6:26a).
Două lucruri vreau să punctez de aici:
1. Faptul că toți te vorbesc de bine nu înseamnă în mod automat că-i și adevărat ceea ce-ți spun. Cineva afirma odată că: „Lingușeala pe care o primești cu mare bucurie acum este de fapt plata în avans a trădării de mâine.” Nu te lăsa manipulat de vorbele drăgăstoase ale celorlalți. Caută să le compari cu realitatea, să le ancorezi în realitate. Nu-ți fă ca scop al vieții aprecierea celorlalți.
2. Faptul că există unii care te vorbesc de rău nu înseamnă în mod automat că n-au dreptate. Sunt unii care devin defensivi parcă în mod instant atunci când încerci să-i corectezi sau să le atragi atenția asupra unei greșeli. Ignoranța lor își spune cuvântul. Da, sunt și vorbe grele spuse poate la batjocură, însă înțeleptul Solomon ne îndeamnă să apreciem mustrarea rostită de un prieten. Îi ia mult curaj să vină să-ți spună ce-ai greșit și ce-ai putea îndrepta. Apreciază asta. Nu da cu piciorul în baltă.
 
 
Stoica Timotei

joi, 1 decembrie 2016

De ce nu vrem să creștem?

Pentru că nu ne place creșterea. Punct. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
Totuși, o să dezvolt puțin ideea aceasta și cum de am ajuns la o așa concluzie. Ne place maturitatea. Ne place perfecțiunea. Ne plac lucrurile bine făcute, că doar vorba aia: Trăim în țara lucrului bine făcut. Însă este ceva ce nu ne place. Nu ne place procesul. Nu ne place așteptarea. Nu ne place vulnerabilitatea. Nu ne place să fim trași la răspundere. Nu ne place maturizarea.

Când eram micuț și vedeam pe cineva cântând foarte bine la pian, tare mult îmi doream să fiu ca acel om. Ceea ce nu știam era faptul că omul acela a investit o mulțime de ore în exersare și învățare, timp pe care eu n-aș fi fost dispus să-l investesc. Mi se întâmplă să ascult mesaje atât de bine structurate și clare sau să citesc cărți atât de bine argumentate și bogate în exprimare, încât începe să crească o invidie. Ceea ce, totuși, nu prea realizez este că astfel de oameni au investit o grămadă de timp în învățare și pregătire.

Când eram în liceu aveam o mentalitate de genul: „Cine dă bani pe cărți chiar nu are ce face cu banii.” Și mă mândream cu ideea aceasta, repetând-o ori de câte ori aveam ocazia. Acum însă, dacă aș putea, aș călători înapoi în timp și mi-aș da o mamă de bătaie, pentru a-l trezi pe „eu” de acum zece ani la realitate. Totuși, Dumnezeu S-a îndurat de mine și mi-a dăruit o pasiune pentru citit și pentru studiu. Nu sunt desăvârșit, nu sunt a-toate-știutor, iar lucrul acesta sper să mă țină smerit în continuare. Cineva spunea că nu-i o rușine să nu știi. Rușine e să nu cauți să știi.

Nimeni nu s-a născut învățat. Când te-ai născut, tot ce știai să faci era să respiri, să dai din mâini și din picioare și să te smiorcăi. Atât! Mai ești la fel ca atunci când te-ai născut? Cu siguranță că nu. Ce s-a întâmplat între timp? Ai crescut. La fel cum există creșterea aceasta fizică, cred că o dată cu ea trebuie să existe și o creștere intelectuală și spirituală. Cei care nu sunt de acord cu ceea ce tocmai am afirmat sunt aceia care merg pe principiul „Crede și nu cerceta”. Nu-i de mirare că lumea încă-i mai categorisește pe creștinii (neo)protestanți ca oameni inculți.

Dumnezeu nu e de acord cu indiferența. Dumnezeu ne motivează la dezvoltare. Cred că dezvoltarea implică, în primul rând, conștientizarea stării în care te găsești acum. De aici începe. Până unde duce? Cât de lungă este? Cât de anevoioasă? Grea? Neplăcută? Nu știu. Dar știu că e necesară și benefică.

Repet: Nu ne place creșterea. Însă ne place să pierdem vremea. Să nu investim în lucruri de valoare, ci în lucruri de nimic. Ne place să trăim pentru aici și acum. Pentru noi, și pentru noi cei de astăzi, nu de mâine. Lucrul acesta nu-i face plăcere lui Dumnezeu. El dorește de la noi dezvoltare, creștere.

În Noul Testament, una din frustrările cele mai mari ale apostolilor era imaturitatea anumitor creștini. Apostolii voiau să-i hrănească cu bucate tari, însă ei erau încă la stadiul de prunci care se hrănesc doar cu lapte.
 
Pe tine ce te împiedică să crești?
 
 
Stoica Timotei

miercuri, 9 noiembrie 2016

„Doamne, dă-ne unitate!” - Una dintre cele mai ipocrite rugăciuni

De mai multă vreme mă macină tot felul de gânduri. Am încercat să le ignor, însă văzând că nu pot face aceasta, am început să le rumeg puțin câte puțin. În urma rumegării acestor gânduri s-a născut o dorință în mine de a le așterne în scris. Știu că risc să creez tulburare prin acest articol, însă îmi asum acest risc.

Vorba aia: „Mai bine să suferi tu din cauza adevărului, decât adevărul din cauza ta.” Totuși, sunt conștient că adevărul trebuie spus cu blândețe, în dragoste. Vreau să te asigur nu am niciun gând de a crea tumult și vâlvă, de dragul senzaționalului.

Noi suntem maeștri în crearea de măști și de întreținere a anumitor aparențe. Ei bine, lucrurile acestea nu ajută pe nimeni. Nici pe noi, nici pe cei din jurul nostru. Poate într-o anumită măsură și pe termen scurt atrag aprecierile unora din jurul nostru, dar acestea vor păli când adevărul va ieși la suprafață.

Te-ai rugat vreodată pentru unitate? Ți-ai dorit vreodată unitate în grupul/biserica din care faci parte? Ce-ai făcut pentru asta? Te-ai rugat, nu-i așa? Dar mai apoi, ai mai făcut ceva? Ceva concret? Mă întreb care-i problema lipsei de unitate din cercurile noastre evanghelice. Tot mai mult îmi este dat să văd numai disensiuni, tensiuni, frământări și chiar dezbinări. Diavolul triumfă tot mai mult.

Mă gândesc că atât de mult a încercat diavolul să distrugă Biserica în trecut din exterior prin persecuții, până ce, probabil, și-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului adresate celor care-L acuzau că făcea minuni cu ajutorul lui Beelzebul: „Orice împărăție dezbinată împotriva ei este pustiită și o casă dezbinată împotriva ei se prăbușește peste alta.” E mai eficient să ataci din interior. E mai „rodnic” lucrul acesta. Prin urmare, diavolul procedează acum în felul acesta.

O problemă pe care am sesizat-o este lipsa sincerității. Cât de ipocriți putem fi uneori când ne rugăm pentru unitate, însă nu trăim în adevăr față de fratele nostru!? Unitatea nu se clădește pe aparențe, ci pe adevăr. Pur și simplu nu poate rezista pe o altă temelie, decât pe temelia adevărului.

Cât ne costă să spunem adevărul? Cred că de multe ori ne costă mai mult decât suntem dispuși să plătim. Suntem gata să sacrificăm adevărul pe altarul unității aparente în relațiile noastre. E o vorbă care spune: „Unde dragoste nu e, nimic nu e.” Îmi permit s-o contextualizez: „Unde nu e adevăr unitatea nu propășește.”

Până când nu vom înțelege că adevărul nu trebuie alterat, nu trebuie diminuat, nu trebuie înlăturat, nu vom avea parte cu adevărat de unitate. Pentru ca unitatea să existe și să propășească e nevoie să fie fundamentată pe adevăr. Da, există riscul de a nu mai fi așa bine văzut dacă spui adevărul. Da, se prea poate ca anumite relații de-ale tale să aibă de suferit dacă spui adevărul. Da, e posibil ca unii să-ți stea împotrivă când spui adevărul. Nu descuraja, se merită.

Profeții adevărați ai lui Dumnezeu din vechime au fost gata să sacrifice mai degrabă viața lor decât adevărul. Ucenicii au făcut la fel. Mulți creștini care au murit ca martiri au făcut la fel. De ce? Pentru că știau că a nu trăi în adevăr înseamnă a nu fi pe placul lui Dumnezeu, ceea ce arată că nu ești pe calea Domnului (El fiind Calea, Adevărul și Viața).

Dacă încă trăiești în neadevăr față de anumite persoane din jurul tău, din comunitatea ta, din grupul tău, din biserica ta, mărturisește cu pocăință sinceră adevărul. Da, posibil va afecta în primă instanță, dar mai apoi cu siguranță va servi ca model pentru alții, ceea ce mai mult ca sigur va deschide calea binecuvântării lui Dumnezeu pentru care ne rugăm de atâta timp, și anume UNITATEA mult așteptată.

Doamne, dă-ne unitate... dar nu înainte de a trăi în adevăr! 

Stoica Timotei

marți, 8 noiembrie 2016







Când îmi este dat să scriu, de cele mai multe ori simt o bucurie de nedescris. Unul dintre motive este că, într-o anumită măsură, știu despre ce urmează să scriu și ce am de gând să exprim. Ceea ce urmează să scriu în acest articol mă bucură foarte mult, fiindcă voi scrie despre o persoană prin care Dumnezeu m-a binecuvântat.

Ieri, lumea evanghelică, la nivel mondial, a sărbătorit aniversarea zilei de naștere a unui mare om (înalt, de altfel), Billy Graham. Astăzi, pe de altă parte, o comunitate mică de oameni și-au adus aminte de un om mic (de statură), dar mare în valoare și în caracter, care sărbătorește aniversarea vârstei de 96 de ani. 

Îmi place să stau de vorbă cu oameni bătrâni, trecuți prin viață. Nu-mi cunosc bunicii. Tatăl tatălui meu a murit în anul 1982, cu 3 ani înainte de nunta tatălui meu, iar tatăl mamei mele a murit în anul 1992, pe când aveam doar doi ani. Deci, n-am ajuns să-mi cunosc niciun bunic. Mare bucurie mi-a făcut însă unchieșul Orest Hapenciuc, chiar în ziua nunții mele. 

Mi-l aduc aminte cum a venit la mine și mi-a spus: „Timoteie, de azi înainte să-mi spui bunicul.” Mi s-a umplut inima de bucurie. Douăzeci și trei de ani n-am spus nimănui „bunic”, însă „bunicul” Orest mi-a făcut parte de această bucurie mare. 

Totuși, în viață avem parte de multe regrete. Acestea vin în urma unor așteptări pe care le avem și care nu-și găsesc sub nicio formă împlinirea. Unul dintre cele mai mari regrete pe care le am este că n-am reușit să-l vizitez mai des pe „bunicu'”. Chiar îmi doresc acest lucru. Dacă Dumnezeu ajută, duminica ce vine voi duce la îndeplinire această dorință.

Cine este Orest Hapenciuc? Este fratele bunicii mele(din partea mamei). „Bunicul” meu a primit chemarea din partea Domnului să-I slujească Lui, chemare căreia i-a dat curs. A cunoscut necazul în multe aspecte și de multe ori, dar a experimentat eliberarea minunată pe care Dumnezeu, în providența Lui, i-a oferit-o. 

Mă bucur (așa cum spuneam la începutul acestui articol) să scriu câteva rânduri despre acest mare om al lui Dumnezeu. Sunt nerăbdător să-l întâlnesc din nou. Știu că va fi o întâlnire în urma căreia voi fi întărit, încurajat și motivat să-L slujesc pe Dumnezeu în continuare cu mai multă râvnă și devotament. Am nevoie de această „oază”. 

Nu știu ce-aș putea să-i urez. Ce-ai putea să-i dorești unui om trecut prin viață, care a experimentat mereu puterea lui Dumnezeu în viața sa? A, da, știu... Îi doresc lui „bunicu'” să rămână cu Domnul în continuare, să nu-și piardă nădejdea în Domnul, să-și ducă mântuirea până la capăt prin puterea Domnului și... să mă aștepte.



Domnul fie lăudat! 


Stoica Timotei

joi, 13 octombrie 2016

„Hey! Dacă ești pe Orange...” - Uite așa a început totul


Cinci ani. Cinci ani frumoși. Cinci ani au trecut de când am abordat-o prima dată. O știam de puțin mai multă vreme, însă nu eram genul de băiat care să se bage în seamă. Aveam eu complexele mele, îmi știam eu limitările și defectele mele. Mă mulțumeam doar să salut, și cam atât. Totuși, ceva a fost diferit.

Multe lucruri pot fi interpretate în multe feluri. Vei fi uimit să realizezi că adevărul acesta începe cu cele mai banale lucruri. Spre exemplu: un like dat pe facebook. Așa a început povestea noastră. Apoi a urmat efectul bătăii din aripi a unui fluture. Un like dat la o postare de-a mea a dus la un friend request pe care i l-am dat. Friend requestul a dus la acceptarea cererii de prietenie (pe facebook).

Toate astea se întâmplau în urmă cu cinci ani. Știi, una din întrebările care sunt adesea puse adolescenților/tinerilor este cum se văd ei peste cinci ani. Dacă m-ai fi întrebat pe mine atunci, cu siguranță ți-aș fi spus că nu mă voi vedea ca fiind căsătorit. Ei bine, prin mila Domnului și dragostea soției mele, sunt căsătorit de trei ani și aproape o lună.

Mulți mă întreabă cum a început totul. Acesta este răspunsul: Printr-un like.

De ce e importantă pentru mine ziua de azi? Pentru că într-o astfel de zi, cu exact cinci ani în urmă, mi-am luat inima în dinți și i-am trimis un mesaj... pe facebook.

N-o să dezvălui conținutul mesajului, însă mesajul acesta începea așa: „Hey! Dacă ești pe Orange...” Pfff, ce idiot am fost! Nici măcar nu m-am prezentat. Nici măcar nu am așteptat să ne cunoaștem puțin. Eu, ca din topor, fără să ne cunoaștem, îi cer numărul de telefon.

Dacă ești fată și te abordează un străin în felul acesta, ce-ai face?

Pentru că tot vorbeam mai sus despre interpretările pe care le dăm lucrurilor ce ni se întâmplă, vreau să-ți spun ce interpretare am dat acelui like: „O să mă căsătoresc cu ea.”

- Asta-i prea de tot! Pot să te creadă alții, dar eu nu te cred nicidecum.

Ai tot dreptul să gândești astfel, însă acesta-i purul adevăr. Poți să o numești prostie. Poți să-i spui oricum vrei. Pentru mine așa a fost. Totuși, când privesc în urmă (am stat vreo jumătate de oră să scormonesc istoricul discuțiilor prin mesaje private de pe facebook pân-am dat de primul mesaj - chiar eram curios cum l-am formulat!), îmi dau seama cât de idiot am fost.

Cu toate acestea, răspunsul ei a început așa: „Hey to you too! :) Will you be kind and bring some light over here?”

Gata, mi-am tăiat singur craca de sub picioare. Totuși, după încă un mesaj pe care i l-am trimis, în care i-am explicat în câteva rânduri anumite lucruri, îmi trimite un alt mesaj care conținea și numărul ei de telefon.

Cinci ani au trecut de când i-am cerut numărul de telefon. Care erau intențiile mele? Nici eu nu știam. Totuși, motivul pentru care i l-am cerut a fost că știam că trece printr-o perioadă mai dificilă și am vrut să-i trimit mesaje de încurajare (cum obișnuiam să fac atunci, o dată la câteva zile). 

Asta-i povestea noastră. Așa începe ea. Toate poveștile de dragoste sunt frumoase, dar totuși... a noastră-i preferata mea. După aproape doi ani de când i-am cerut numărul de telefon, mi-a devenit soție, iar acum ne bucurăm de trei ani de căsnicie.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, pentru toate momentele minunate și pentru binecuvântările Sale. Una din cele mai mari binecuvântări pe care Dumnezeu mi le-a dat este Renata, soția mea. Draga mea, te iubesc mult și îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute să avem o căsnicie plină de har.

Stoica Timotei

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Poți învăța ceva de la un telefon stricat?




Multe sunt lecțiile pe care le învățăm de-a lungul vieții. Unele le învățăm de la alții, altele din proprie experiență, sau din anumite lucruri care se întâmplă prin jurul nostru. „Durata de viață” a acestor lecții pe care le învățăm de la alții ține foarte mult de preferințe. Spre exemplu, la școală dacă nu-ți place o materie anume, înveți pentru a lua o notă, însă acea lecție curând va dispărea în neant. Însă dacă-ți place și materia și profesorul, atunci lecția aceea o să rămână mai multă vreme. Deci, lecțiile pe care le învățăm de la alții și care rămân o vreme mai lungă în mintea și poate chiar și-n inima noastră sunt acelea care sunt „compatibile” cu preferințele noastre. 

În ce privește lecțiile pe care le învățăm din experiența noastră, acestea le ținem minte mai mult timp, în funcție cu impactul avut în viața noastră sau gravitatea acestuia. Personal, de-a lungul anilor, am învățat de la: un lemn ars, un geam spart, o situație anume. Astăzi am învățat o astfel de lecție, lecție pe care cu siguranță n-o voi da uitării prea curând.

Câteodată, când vorbesc în public (la întâlniri de tineret, la studii biblice sau în diverse predici) îmi place să am și câte un material didactic. Ca să exprim mai clar o anumită învățătură, sau pentru a o ilustra mai bine, obișnuiam să folosesc obiecte precum: o foaie, un pix, un card, ochelari, o scobitoare, un piron etc. În seara aceasta la tineret am avut un alt obiect, mult mai valoros ca lucrurile pe care le-am folosit ca material didactic până acum, și anume telefonul meu.

Astăzi mi s-a stricat displayul telefonului. Este o mare enigmă pentru mine momentul și modalitatea stricării lui. Pentru un timp, după ce-mi dădusem seama de ceea ce se întâmplase, mă întrebam dacă nu cumva există vreo modalitate urgentă de a-l repara. Când în cele din urmă m-am convins că nu e nicio soluție rapidă și ușoară de a-l repara, am început să mă întreb ce vrea Domnul să mă învețe prin acest lucru. 

Nu trecu mult timp și în mintea mea apăru pilda Domnului Isus din Luca 13:6-8: „El a spus și pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta, și nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba? „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.”

Care-i lecția învățată? Telefonul meu e aproape ok. Când primesc un sms sau un apel, sună. Problema este că ecranul e negru. Dau să răspund, cum fac de obicei cu ecranul pornit, însă nu răspunde la comandă. Totul e bun la el, nimeni din cei care mă apelează n-au habar că ar fi ceva în neregulă cu telefonul. Totul e bine în aparență, doar că s-a încăpățânat să mai răspundă la comenzile pe care vreau să i le dau.

Dumnezeu ne-a creat și suntem ai lui, însă păcatul care a intrat în lume „ne-a întunecat ecranul”. Sunăm, părem vii, păstrăm aparențele cât se poate de bine, însă... atât, și nimic mai mult. Avem revelația lui Dumnezeu, cunoaștem care-i voia lui Dumnezeu pentru viața noastră, dar ne mulțumim cu o viață duplicitară gen: „nici-nici” sau „și-și”. Suntem precum smochinul din pilda Domnului Isus. Om, dar nu omul după inima lui Dumnezeu. Creat să fiu pentru slava lui Dumnezeu, însă eu mă tăvălesc în mocirla păcatului. Par a fi creștin, însă nu sunt. 

Mijlocitorul mijlocește. „Mai lasă-l..”. Nu cumva să avem impresia că acest „mai lasă-l” e veșnic. Faptul că mânia lui Dumnezeu nu s-a revărsat peste mine, asta nu înseamnă că n-o să se reverse peste mine dacă nu trăiesc după placul Lui, sub călăuzirea Duhului Său cel Sfânt. Slujitorul din pilda Domnului Isus mijlocește. Cere înc-o perioadă de grație, perioadă în care se va îngriji mai mult de smochin. Lucrul acesta o să-l fac și eu pentru telefon. Zilele următoare voi umbla, voi întreba, mă voi informa, voi analiza toate informațiile și voi lua o decizie. 

Ce decizie o să ia Dumnezeu în dreptul tău în ziua judecății?
Să ne ajute Domnul să trăim doar pentru EL, pentru slava Lui, nu a noastră și să fim atenți la ce El vrea să ne învețe. Da, ne poate învăța lecții importante și printr-un telefon stricat. 

Numai de am lua seama...



Stoica Timotei

joi, 6 octombrie 2016

Punctul de rezistență refuzat - Isus Hristos, piatra din capul unghiului

În seara aceasta, împreună cu biserica am studiat un subiect foarte drag mie, care-L prezintă pe Domnul Isus Hristos ca fiind centrul, baza, fundamentul vieții. Vreau ca-n acest articol să împărtășesc câteva din gândurile pe care le-am împărtășit bisericii.

Biblia, în câteva locuri, Îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind piatra din capul unghiului. Lucrul acesta înseamnă că nu se poate ca o clădire să mai stea în picioare fără ea. Piatra din capul unghiului este esențială pentru unitate, pentru stabilitate, pentru consolidare. Deci, e vitală în viața poporului, în viața familiei, în viața omului. Cu toate acestea, piatra din capul unghiului a fost lepădată!!

Cine ar face așa ceva? Ce om în toate mințile ar face una ca asta? Anul trecut am lucrat pentru aproape 4 luni ca salahor, în mai multe lucruri, dar în mare parte lucruri ce țin de construcții. Cu toate acestea, nu ți-aș recomanda să-mi încredințezi lucrarea unei case, unei vile sau unui apartament. Totuși, dacă mi-ai da ceva să șlefuiesc, să fac beton/mortar, să car diverse lucruri, la acestea m-aș băga. Cine a lepădat piatra din capul unghiului? Nu, nu au fost niște salahori. Nu, nu au fost niște oameni de rând. Au fost tocmai zidarii. Ei bine, dacă ăștia nu-și dau seama de nevoia de piatră din capul unghiului, atunci cine?

Ăăăă... Eu știu! Niște magi din Răsărit. Ei au venit la Ierusalim , au întrebat de împăratul de curând născut, și au mers în direcțiile spuse de „zidari”.
„Zidarii” au știut unde, dar fiindcă nu corespundea cu așteptările lor, n-au făcut niciun pas în acea direcție. Tot acești zidari au ales o piatră slabă, șubredă, murdară (Baraba), în locul pietrei din capul unghiului. Au dat la moarte pe Mântuitorul. L-au lepădat. Afară din cetate cu El.

Ce legătură au toate acestea cu noi, astăzi, în anul 2016? Legătura e cât se poate de puternică. Isus Hristos, Domnul, este piatra din capul unghiului. Avem nevoie de El în viețile noastre pentru a putea rămâne în picioare... când bat furtunile, când năpădesc problemele, când soarele bate puternic... tot timpul.

Lepezi „piatra din capul unghiului” când:

- accepți compromisul
- apelezi la bârfă
- clevetești
- te îndoiești de Cuvântul Său
- te confunzi cu lumea în modul de viață
- ai aceleași aspirații (pământești), precum cei din lume
- cauți împlinirea pentru aici și acum
- găsești plăcere în lucrurile efemere ale acestei lumi, o plăcere mai mare și mai înaltă decât în lucrurile spirituale
- „nu dai doi bani” pe lucrurile spirituale.

- ș.a.

Cu privire la acest subiect, aș vrea să evidențiez o promisiune și o avertizare:

„Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El nu va fi dat de rușine.” (1 Petru 2:6)

și

„Dar Isus i-a privit în față și a zis: „Ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului? Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea și, pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?” (Luca 20:17, 18)

sau, dintr-un singur text și promisiune, și avertizare:

„De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.” (Matei 10:32, 33)

miercuri, 5 octombrie 2016

Tot Eva e de vină – despre aruncarea vinei pe alții

Îmi place sportul. Să-l privesc. Să-l practic (cel puțin o parte!). Îmi place să văd jucători profesioniști cum excelează în ceea ce fac. E un lucru de apreciat. În acest caz se pot da o mulțime de nume ale unor atleți sau sportivi care au lăsat oamenii cu gura căscată în urma performanțelor lor. Totuși, există un sport practicat de când lumea. Aș îndrăzni să spun că-i cel mai vechi dintre toate. Despre ce sport să fie vorba? Mai citește încă o dată partea a doua a titlului acestui articol.

Aruncarea vinei pe alții… Gândul acesta mi-a venit puțin mai devreme când un coleg își imagina cum o să fie într-o anume zi din viața lui și, dacă nu o să fie cum trebuie, atunci o să spună că soția lui este de vină. În acel moment i-am spus: „Adame, iar dai vina pe Eva?”

Citim în Biblie că atunci când omul a căzut în păcat și Dumnezeu l-a confruntat cu ceea ce tocmai făcuse, Adam a pasat sau a aruncat vina pe cea de lângă el, pe Eva. Dacă citești cu atenție textul biblic vei observa faptul că Adam a aruncat vina în două direcții: „FEMEIA pe care mi-AI DAT-O ca să fie lângă mine…” Pe de altă parte, când vine rândul femeii, aceasta spune: „ȘARPELE m-a amăgit…” Dacă ar fi fost să imite modelul lui Adam, apărarea femeii ar fi sunat cam așa: „ȘARPELE pe care TU l-ai creat…” Totuși, femeia aruncă vina într-o singură direcție. Cineva spunea că șarpele a tăcut atunci, fiindcă nu mai avea pe cine da vina.

Îmi aduc aminte de ce obișnuia să spună cineva cu ani în urmă: „A greși e omenește, dar a da vina pe altcineva e și mai omenește.” Adam a aruncat vina în două direcții, pentru a fi sigur că nu-i mai rămâne lui nicio parte a vinei. Eva a aruncat vina asupra șarpelui, iar șarpele a tăcut.

Asta-i înclinația noastră. Unii deja practică acest sport la nivel înalt, alții la un nivel mediu, însă toți oamenii l-au practicat cel puțin o dată în viață. 

De ce nu-i ascultător copilul de părinți? De ce nu-i atent elevul la ore? De ce elevul nu-și face temele, decât în pauză… sau poate nici măcar atunci? De ce nu învață pentru examen? De ce se dă mită? De ce se primește mită? De ce atâta corupție… la toate nivelele?  Întreabă-i și-o să fii surprins să vezi cine-i vinovatul. Oare cât de departe merge vina?

Un singur sport al aruncării este permis și recomandat de Biblie. Acesta se găsește în 1 Petru 5:7 - „Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi.”
 
 
Tu cât de bun ești la aruncatul vinei pe alții?