vineri, 6 aprilie 2018

Ce dă naștere adevăratei credințe?




Foarte mulți oameni cred și spun că pentru ca oamenii să creadă e nevoie de minuni. La prima vedere lucrul acesta sună interesant și poate fi adevărat într-o anumită măsură. Însă nu cred că este de ajuns.

Eram micuț când mă rugam și eu înaintea Domnului și Îi ceream să facă o minune în viața mea. Tocmai îmi tăiasem un deget de la mâna dreaptă la circular și mă întorsesem de la spital. Colegii și prietenii mi-au văzut mâna, mi-au văzut degetul. Așa că am început să mă rog. Mărturisesc sincer că dorința mea pe care o aveam atunci, pe la 9 ani, era ca Dumnezeu să facă o minune, să-mi pot mișca din nou degetul, ca astfel toți colegii mei, profesorii și vecinii să vadă această minune și să se pocăiască. Da, acesta era motivul sincer pentru care îi ceream Domnului să facă această minune. Timp de câțiva ani, aproape zilnic, am făcut această rugăciune. Însă Dumnezeu a hotărât să nu intervină.

Oare cât de importante sunt minunile? Să fie atât de importante, încât ele să fie baza credinței noastre? Sună interesant și întrebarea asta, însă cred și sper că răspunsul evident e nu. Nu neg importanța, valoarea și impactul pe care minunile îl pot avea în viața multor oameni. Însă, câteodată e bine fără ele. Când spun lucrul acesta am în minte o imagine dintr-o vineri asemănătoare cu cea de acum. Domnul Isus Hristos, de bunăvoie, era pe cruce, ducând la îndeplinire planul lui Dumnezeu de mântuire. 

Pe o altă cruce, alături, mai era cineva. Exemplul acestei persoane este adesea folosit ca argument pentru opționalitatea botezului. Nu-i așa că ai auzit și tu astfel de răspunsuri? „De ce să mă botez? Nici tâlharul de pe cruce nu s-a botezat și, cu toate acestea, Domnul Isus l-a asigurat că va merge în cer.” Ba mai mult, exemplul acestui om este folosit ca argument pentru amânarea botezului până aproape de clipa morții. Ce-i drept, n-am prea auzit acest răspuns, dar cu siguranță mulți dintre noi am cochetat cu astfel de gânduri.

Totuși, aș vrea să te îndemn să privești puțin la acest tâlhar. Omul acesta se afla pe cruce, alături de alți doi oameni care erau crucificați și care, în scurtă vreme, urmau să moară. Omul de pe crucea din mijloc era diferit. Era ceva la El ce îți dădea pace și liniște, însă nu mai exista nici pentru El vreo șansă de a scăpa de moarte. Moartea era inevitabilă pentru toți cei de pe cruce.

Cu toate că Domnul alege să nu Se dea jos de pe cruce, făcând astfel o minune, tâlharul acesta își pune încrederea în Domnul. Ce face el acolo? Se pocăiește mărturisindu-și vina și recunoscând că pedeapsa pe care o suporta acolo și atunci era pe drept. Nu a văzut nicio minune, nu avea nicio dovadă palpabilă care să-i înlesnească credința, însă a crezut.

Personal, cred că a văzut ceva ce i-a fost de ajuns. Iar ceea ce a văzut a dat naștere credinței sale. L-a văzut pe Domnul. Domnul Isus Hristos pe cruce care, chiar și acolo, era preocupat de alții, nu de durerile Lui. Era preocupat de cei ce-L batjocoreau („Tată, iartă-i căci nu știu ce fac”), era preocupat de mama Lui, Maria („Femeie, iată fiul tău”), era preocupat de împlinirea Scripturii („Mi-e sete” - vezi Ioan 19:28), iar noi chiar la o banală durere de cap sau de măsea devenim foarte irascibili și parcă nu ne mai pasă de cei din jurul nostru.

Nu, nu minunile dau naștere credinței, ci Însuși Domnul Isus. Cred că El a dat naștere credinței și pocăinței tâlharului de pe cruce și mai cred că El poate da și astăzi naștere credinței multor oameni.

De aceea, El trebuie prezentat așa cum ni-L prezintă Sfintele Scripturi și Evanghelia Sa trebuie proclamată așa curată cum este, fără nicio adăugire.

A Lui să fie toată slava și cinstea!

Timotei Stoica