joi, 26 ianuarie 2017

32 de ani

A fost odată ca niciodată o tânără domnișoară care își dorea să muncească în viață. Ea a învățat că Dumnezeu dorește să fim oameni harnici și a perseverat în aceasta. Gândindu-se ce-ar putea face, a ajuns la concluzia că trebuie să plece undeva departe de locul ei natal, să studieze, apoi să se întoarcă și să înceapă să muncească undeva lângă locul natal. Numai că lucrurile plănuite de acasă nu prea corespund cu cele de afară. Prin urmare, după mai multe ieșiri cu tinerii în diverse biserici, a cunoscut un tânăr chipeș care a pus ochii pe ea cam de când a văzut-o, doar că n-a prea avut curajul să-i spună.Cu toate acestea, tânărul respectiv a abordat-o la un moment dat și i-a spus care ar fi dorințele lui. Ei i-a plăcut ce-a auzit, așa că nu s-a mai întors să muncească lângă locul ei natal. Asta nu înseamnă că arenunțat să mai muncească.

Îmi place povestea aceasta. Este una dintre preferatele mele. Spunea cineva că: „multe povești de dragoste sunt frumoase, dar cea pe care o prefer cel mai mult este a mea”... apoi cea a părinților mei.

Da, despre ei este vorba. Părinții mei împlinesc astăzi 32 de ani din ziua de când și-au spus unul altuiaun „Da!” hotărât, mărturisindu-și astfel dragostea unuia pentru celălalt.

Căsnicia lor a fost binecuvântată de Dumnezeu cu 4 băieți (eu fiind cel mai mic dintre băieți) și o fetiță(în această ordine!). Știu că atunci când vorbește despre cineva drag riști să folosești hiperbole, însă nu cred c-ar fi cazul în dreptul lor. Părinții pe care-i am sunt cei mai buni părinți pentru copiii cu care i-a binecuvântat Dumnezeu. Am apreciat mereu să văd pocăința lor practică, din casă, nu din biserică. Să fii binecuvântat cu părinți evlavioși, care te îndeamnă prin cuvinte și prin trăire să ai și tu o astfel de viață, asta înseamnă să ai o familie binecuvântată!

Părinții mei sunt bogați. Nu în cele pământești, ci în cele cerești. Nu au fost scutiți de atacuri din exterior, pentru că diavolul urmărește să distrugă familia, însă Dumnezeu mereu a fost de partea lor. Mă bucur să pot scrie câteva rânduri, ca un tribut pentru ai mei părinți. Zilnic mă rog Domnuluipentru ei. Deseori îmi vin în minte tot felul de amintiri din copilărie și mă las copleșit de nostalgie.

Nu sunt perfecți, dar sunt perfectibili.

Noi, copiii voștri, vrem să mulțumim în primul rând Bunului Dumnezeu pentru binecuvântarea de care  ne-a făcut  parte  să vă  avem ca  părinți. Apoi, dorim ca Dumnezeu să vă binecuvânteze cu sănătate, cu prezența Lui și să vă dea puterea de a persevera în harul Său. El să vă fie mângâiere, sprijin și adăpost.

Chiar dacă suntem departe unii de alții și e aproape imposibil să ne întâlnim cu toții în același timp, inimile noastre sunt aproape. Vă iubim și vă dorim protecția lui Dumnezeu. El să vă dea sănătate și, în câțiva ani să ne bucurăm de o nuntă de aur.

Vă iubim mult!
Ai voștri copii,
Ștefan, Emilian, Toma, Timotei și Rut

miercuri, 25 ianuarie 2017

Pocăință de fațadă sau pocăință autentică?

Când mă gândesc la subiectul pocăinței și mă uit în jur, și chiar și-n viața mea, îmi dau seama că Thomas Watson chiar a avut dreptate. Pocăința autentică chiar a ajuns să fie un har pe care-l neglijăm adesea. Mă întreb cum de s-a ajuns aici. Nu neg și nu contest pocăința sinceră pe care s-ar prea putea s-o fi avut odată. Dar oare poți spune (și viața ta să confirme!) că încă mai trăiești o astfel de pocăință?
Cum se poate să fii cunoscut de ceilalți că ești un om pocăit, când de fapt tu numa’ pocăit nu ești? Cum se poate să investești mult timp și efort în a menține o pocăință de fațadă, în loc să investești într-o pocăință autentică? De ce căutăm mai degrabă să părem a fi pocăiți și, când colo, pocăința e străină de viața noastră? 
Să trăiești o viață întreagă. Să fi avut o viață activă în biserică. Să fii cunoscut ca un om bun, pocăit. Toți pocăiții care te-au cunoscut în tinerețe să spună despre tine numai lucruri bune. Oare acestea să fie motivele pentru care preferi să investești în a păstra acest renume, această faimă, iar cei din casa ta să observe contrastul izbitor?
Ce rost are să slujești lui Dumnezeu, să mergi la biserică, să cauți să pari un om pocăit când ești vizitat de alții, și totuși pocăința să fie cu totul absentă din viața ta?
Da, se poate să reușești să-i înșeli pe alții. Însă se prea poate să te înșeli și pe tine însuți. Cea mai mare și mai gravă formă de înșelare este auto-înșelarea. 
Cum te gândești că se poate ca având doar o formă de pocăință, să fii plăcut lui Dumnezeu? Domnul Isus n-a murit de formă. El nu Și-a dat viața ca sacrificiu de formă. Totul a fost autentic. Dumnezeu nu creează falsități. El nu dorește falsități. Tocmai acestea Îi provoacă cea mai mare greață (vezi Apocalipsa 3:15, 16).
Ce rost are tot efortul și timpul investit într-o pocăință superficială, de fațadă, când cu ea cu tot te îndrepți înspre iad? 
Nu sunt perfect și nici nu voi putea fi. Însă, văzând tot mai puternic pocăința de fațadă a altora, Dumnezeu mi-a dat de gândit cu privire la propria-mi viață de pocăință. Personal, îmi doresc o viață de pocăință reală, autentică. Una în care să nu par a fi perfect în ochii altora, ci în care să-mi predau în totalitate viața în mâna Domnului, renunțând la eul și la orgoliul meu, fără să mai accept compromisul personal.
Nu uita: pocăința este un har de care Dumnezeu ne face parte. Apostolul Pavel a avut dorința arzătoare de a nu face zadarnic harul lui Dumnezeu (vezi Galateni 2:21). Tu ce vei face?
 
Timotei Stoica

marți, 24 ianuarie 2017

La mulți ani, românule mic!







Cu toate că astăzi este o zi liberă de la muncă, am decis să merg și astăzi la lucru pentru a putea recupera câteva ore de care cu siguranță o să am nevoie altădată. Încă de când m-am pornit de acasă, mă gândeam la ziua aceasta și la importanța acesteia în istoria țării noastre. 

 

Un lucru care, totuși, m-a frapat, a fost faptul că în această dimineață domnește ceața. Încă de când am pornit din Suceava, am trecut biruitori prin ceață, am ieșit din Suceava tot prin ceață și, când am început să urcăm pe variantă (centura orașului), ceața dispăru. Deja eu mă grăbeam să trag câteva concluzii, precum printre oameni mereu trebuie să te aștepți la ceață și la zone gri, însă în pustie totu-i senin. Totuși, n-ar fi o concluzie foarte adevărată, fiindcă atunci când deja drumul o lua din nou în vale, ceața apăru din nou. Iar nu m-am putut abține să nu mă gândesc (de data aceasta) la faptul că sus deal totu-i senin, iar în vale totu-i gri și încețoșat. Iată, așadar, câteva concluzii trase dintr-un drum obișnuit înspre locul de muncă.

 

Mă gândesc însă la starea aceasta care ne-o provoacă ceața:

- nesiguranță

- incertitudine

- lipsă a bunei dispoziții

- frământare?!

- precauție (lucrul acesta n-ar trebui să lipsească atât de la șoferi, cât și de la pietoni!)

 

Lucrurile în țara noastră s-au precipitat destul de puternic în ultimele luni și nu cred că greșesc dacă spun că ne aflăm în ceață. Nesiguranță, frământare, incertitudini, probleme, neînțelegeri – cuvintele acestea sunt la ordinea zilei în țara noastră. Unii oameni s-au luptat s-o unească, alții nu se luptă s-o păstreze unită.

 

Pe lângă toate acestea, mă gândesc la relația omului cu Creatorul Său. Dumnezeu a revelat voia Lui și S-a revelat pe Sine pe paginile Sfintelor Scripturi, însă ceața indiferenței, ceața nepăsării, ceața tradiției și a obiceiurilor + întunericul păcatului ne împiedică toate de a cunoaște și de a înțelege voia Lui pentru viața noastră.

 

Nu-ți cunosc viața, dar Îl cunosc pe Cel care ți-o știe. Caută-L pe El și vei vedea cum ceața va dispărea din viața ta. El este numit și „Soarele neprihănirii”, iar în lumina Lui cu toții vom străluci.

Românie, îți doresc să-L cauți cu adevărat pe Dumnezeu. Întoarce-ți privirile spre El și n-o să ți se mai umple fața de rușine.

 

Dumnezeu să binecuvânteze România!

 

Timotei Stoica