sâmbătă, 3 septembrie 2016

Cât de ridicolă este pocăința superficială?

Revin cu un nou articol, cu privire la un gând care mă frământa de ani buni, iar acum e din nou proaspăt în mintea mea. Am ajuns la concluzia că simplul fapt al cunoașterii unei sumedenii de lucruri bune, biblice (sau DOAR cunoașterea acestora), nu ajută foarte mult. Ba mai mult, acestea pot duce la obișnuință, rutină și, în cele din urmă, la împietrire. Cum abordează sau cum tratează pocăiții pocăința? Da, mă adresez în acest articol pocăiților sau, mă rog, celor care-și spun pocăiți. Cum tratăm noi pocăința?
 
Cred că nu-i ceva nou și probabil nu doar eu am sesizat lucrul acesta… cum sunt rugăciunile de pocăință în general prin bisericile noastre? Pe unde am umblat, în mare parte sună în felul acesta: „Doamne, dacă am păcătuit…”; „Doamne, dacă Te-am supărat…”; „Doamne, dacă Te-am întristat…” . Îți sunt familiare astfel de exprimări? Le-ai mai auzit și tu? Le-ai… folosit?!?
 
Spun aceste lucruri deoarece mă gândesc cât de ridicol sună. Să știi că la Dumnezeu este iertare pentru păcatul tău, dar tu, totuși, să nu-l mărturisești?!? Să pui păcatul sub semnul îndoielii? Să încerci să îndulcești lucrurile din viața ta în fața unui Dumnezeu Sfânt?
 
Gândește-te că ai niște dureri mari, care te chinuie de multă vreme. În cele din urmă nu mai reziști și mergi la doctor (cât de bine se potrivesc aici cuvintele lui David din Psalmul 32!!). Ajungi la doctor, iar doctorul te întreabă cum te simți… Imaginează-ți următoarea discuție:
 
  Cum vă simțiți?
  Bine, cred. Pot spune c-am avut și zile mai bune.
  Vă doare ceva?
  Ăăă… nu știu. Adică, poate mă doare piciorul, dar nu-s sigur.
  La ce vă referiți?
  Păi, în comparație cu alții… eu sunt sănătos tun.
  Adică?
  Păi, sunt oameni care au cancer în fază terminală, sunt oameni care au avut accidente groaznice, sunt oameni care sunt în suferințe cumplite. În comparație cu ei, eu aș putea spune că n-am nimic.
  Și atunci, de ce-ați mai venit?
  Nu știu. Cred că ar fi mai bine să plec. O zi bună, domnule doctor!
 
Cât de greu e să-i spui păcatului pe nume? Cât de dificil este să numești păcatul păcat? Cât de greu este să vii cu pocăință sinceră, reală, autentică înaintea lui Dumnezeu?
Păi, asta înseamnă să recunosc c-am greșit. Asta înseamnă să recunosc că-mi place mai mult păcatul decât îmi place sfințenia. Asta înseamnă că mă asemăn mai mult cu cel rău decât cu Dumnezeu.
 
Da, exact. Pocăința începe cu recunoaștere. Ce recunosc atunci când mă pocăiesc? Vorba lui Isaia: [Că-i] „Vai de mine!”
Ei, asta implică să-mi calc în picioare eul, firea, mândria, să mă smeresc înaintea lui Dumnezeu. Și aici mă gândesc la cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, și eu să mă micșorez.”
 
În concluzie, pocăința superficială nu numai că-i ridicolă, dar nici măcar nu face vreun bine. Dimpotrivă, pocăința superficială creează o falsă siguranță de sine, o impresie greșită că totul este bine și lucrurile pot merge așa mai departe… da, pot merge așa mai departe… dar destinația o să fie iadul!!
 
Nu degeaba spunea Thomas Watson că pocăința este un har pe care pocăiții îl neglijează. Dac-am neglijat harul pocăinței, să nu-l mai neglijez de acum încolo.
 
Doamne, dă-mi o pocăință reală!
 
Stoica Timotei