luni, 3 iunie 2013

Andrei Pleșu - despre umor și bucurie


Creștinismul este prea ades identificat de intelectualii „luminați” cu o religie a cenușiului lăcrămos, cu o filozofie mohorâtă sufocată de culpabilitate, scârbă de lume și teamă de iad. De asemenea, există destui creștini care înțeleg să-și exprime evlavia adoptând glasul stins, căutătura pleoștită și care, citind mereu pasaje din Scriptură și din sfinții părinți, recomandă indispoziția ca virtute cardinală. Râsul nerușinat, al trivialității, al deriziunii lumești nu poate compromite și anula, cu neantul lui, marea temă a bucuriei creștine[...] În definitiv, adevăratul creștin se distinge tocmai prin capacitatea de a râde de lucruri de care îndeobște, nu râde nimeni.


Andrei Pleșu, citat de Daniel Brânzei în „Chemarea Înțelepciunii - comentariu tematic al cărții Proverbe”, p. 14.

sâmbătă, 1 iunie 2013

E suficient doar să-ți pară rău și să-ți ceri scuze?

Un subiect adesea controversat este cel al părerilor de rău și al scuzelor pe care ni le adresăm unii altora. Acum două zile, eram în mașină în drum spre Suceava și, în timp ce meditam la acest subiect o mașină ne depășește pe linie continuă (fiind în urcușul unui deal), atunci am înțeles într-un mod puțin mai clar acest subiect.

După cum ai observat, în ultimele postări am cam ținut-o cu imagini pentru o înțelegere puțin mai clară a diferitelor subiecte tratate. M-am hotărât să păstrez această tradiție.
Deci, despre ce ar putea să fie vorba?

M-am imaginat pe mine la volanul mașinii care a intrat în depășire pe linie continuă, în momentul în care greșesc cuiva apropiat. Se poate să-mi dau seama de greșeala pe care am comis-o, așa că-mi pare rău și-mi cer iertare (eu continuând în acest timp să înaintez pe contrasens - mi-am dat seama că am încălcat legislația rutieră și îmi pare rău pentru acest lucru... și înaintez pe contrasens cu părerea de rău).

Repet întrebarea adresată în titlul articolului: E suficient doar să-ți pară rău și să-ți ceri scuze?

Îmi aduc aminte de acea întâmplare care descrie un om într-o adunare rugându-se (sincer!) astfel: „Doamne, îmi pare rău și Te rog să mă ierți pentru sacul de porumb pe care l-am furat săptămâna aceasta. Dar, Doamne, Te rog să mă ierți și pentru sacul de cartofi pe care vreau să-l fur săptămâna viitoare.” Ce e greșit în această rugăciune? Și-a dat seama că a greșit și și-a cerut iertare... dar a continuat să înainteze... pe contrasens.

Ce vreau să înțelegem este faptul că părerea de rău este primul pas, al doilea este a-ți cere iertare, dar acești doi pași nu sunt suficienți dacă continuăm în aceeași stare, făcând aceleași lucruri ofensatoare, înaintând pe contrasens.
Soluția este să revenim din nou pe banda noastră. Transpus în viața noastră, să luăm atitudine și să ne dăm silința în a ne schimba acea parte a comportamentului nostru care (în mod repetat!) a ofensat pe cei din jurul nostru.
Cred că acesta ar putea fi un înțeles al versetului „Întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.”

Nu mai înainta pe contrasens! De ce? Nu vezi mașina din față ce se îndreaptă cu viteză spre tine... și tu spre ea? Da... poate fi fatală pentru multe relații... inclusiv pentru relația cu Dumnezeu. Dumnezeu nu dorește să petecească o viață păcătoasă, ci El vrea să o înnoiască.

Așadar, haideți să revenim pe banda noastră oridecâte ori este nevoie. 

Stoica Timotei

Ce scoți din inima ta aceea ești

De câte ori nu auzim astfel de expresii care se doresc a descrie într-un mod bun o persoană care e cunoscută a avea un vocabular nu prea cizelat?

Îmi amintesc că de pe vremea când era un prunc am auzit această vorbă. La un moment dat chiar am ajuns să o folosesc în câteva ocazii pentru a lua apărarea anumitor prieteni care au izbucnit și au rostit anumite lucruri pe care, în alte circumstanțe nu le-ar fi afirmat. Bine bine, poate nu chiar o astfel de expresie am folosit, dar tot ceva asemănător, doar pentru a veni în apărarea anumitor persoane dragi mie.

Dar, stai puțin, de ce vorbesc despre alții?!? Adesea m-am apărat (sau justificat) pe mine însumi când am izbucnit în diverse locuri și momente, afirmând lucruri pe care nu aș fi dorit să le afirm. Nu-i așa că, atunci când suntem stresați de cineva sau ceva, ne-am dori să nu „ne calce nimeni pe bătătură, că...”... că o să facem/spune ceva ce o să regretăm (sau o să regrete acea persoană).

De unde izvorăsc astfel de lucruri? Oare apar așa deodată, din senin?

Iată o imagine care se dorește a clarifica lucrurile cât se poate de limpede:

Ai în mână o sticlă cu apă. Oricât ai încerca să o agiți, ea tot așa rămâne: apă curată, limpede, cristalină.

În cealaltă mână ai o altă sticlă de apă, dar pe fundul sticlei ai ceva nămol. Cum o să fie apa după ce ai agitat-o? Ce anume a schimbat-o? De unde a devenit așa de murdară?

Ideea pe care vreau să o scot în evidență este că atunci când răbufnesc în urma unei situații tensionate, cuvintele rostite sau lucrurile pe care le fac (în stres, la nervi) ele izvorăsc tot din mine, doar că până atunci au fost așezate pe fundul sticlei.

Mântuitorul a afirmat următoarele lucruri:
„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura.” Luca 6:45

Ce are de dat inima mea? Dacă nu mă pot lăuda cu lucruri demne de a fi apreciate, atunci lucrul acesta ar trebui să constituie un semnal de alarmă.

Ce scot din inima mea arată ce fel de om sunt.

sâmbătă, 25 mai 2013

Cum să fii o persoană mai sociabilă?

Nu, nu este un articol în care se prezintă niște pași în vederea înțelegerii/obținerii unui anumit lucru, ci este o întrebare cu care mă confrunt tot mai mult în ultimul timp. Adevărul este că nu prea sunt susținător al rezolvării tuturor lucrurilor prin câțiva pași. Citim și auzim nenumărate predici care folosesc acest mod de abordare, dar ce trebuie să știm este faptul că pentru că suntem diferiți, nu se pot aplica în totalitate acei pași (și aici nu mă refer la cei care descriu principii, valori morale, ci la cei specifici(sau practici), cei scoși din experiența vorbitorului/scriitorului și care susține că aceștia sunt valabili și eficienți pentru toți). Oricum, nu despre asta aș vrea să vorbesc în articolul de față...

Am observat în ultimul timp în viața mea că îmi este (adesea!) foarte greu să interacționez cu cei din jurul meu, să socializez. Da, acesta este adevărul. Un adevăr pe care nu îl prea mărturisesc și de care nu mă mândresc deloc.

Probabil vei spune că, ținând cont de faptul că am absolvit un Institut Teologic și să slujesc lui Dumnezeu prin biserici, interacționând cu diferiți oameni, este imperios necesar să fiu o persoană sociabilă. Și da, ai dreptate! Și eu cred același lucru. Dar, probabil din cauza faptului că sunt o persoană introvertită, de multe ori mi-e greu să păstrez legătura cu persoane dragi mie. Mă uit adesea în agenda telefonică și văd acolo prieteni pe care nu i-am mai sunat de o perioadă îndelungată. Vreau să-i sun, dar mi-e rușine de faptul că nu am mai ținut legătura cu ei, astfel renunț la idee (Apropo, acum chiar nu mai am minute... deci, nu o să pot să sun!).

Zilele acestea mă gândeam la viața Domnului Isus și am realizat că el a fost Cel mai sociabil om pe acest pământ. A dat la o parte barierele culturale, prejudecățile oamenilor din cauza tradițiilor, nu I-a păsat care o să fie reacția anumitor oameni dacă va socializa cu anumite categorii de oameni („vameși și păcătoși”)... El, Domnul Isus, a fost sociabil. Trebuie să mărturisesc că, meditând la aceste lucruri, m-am simțit cât se poate de vinovat. De ce? Pentru că mai degrabă mă refugiez în lectură (aș scrie câte cărți am citit, dar dacă Domnul mă va ține în viață, la finalul anului o să postez lista cu cărțile citite în anul acesta... Așa că, mai ai puțină răbdare!), decât să interacționez cu anumiți oameni (nu e vorba deloc despre discriminare), mai degrabă iau o carte în mână și mă apuc să o citesc.

Îmi dau seama că este necesar un program de lectură, dar totodată îmi dau seama de pericolul de a mă cufunda doar în lectură și, treptat-treptat, să mă distanțez (involuntar) de cei din jurul meu.

Îmi doresc să îmi dau seama cum ar trebui să procedez. Da, mi s-a întâmplat de multe ori ca din prea mult zel de a interacționa cu anumite persoane, să dau cu bâta în baltă și mai mult să mă fac de râs. Lucrul acesta a pus o cărămidă în zidul izolării mele (prin aceasta nu spun că sunt complet izolat de alții, ci mă refer strict la momentele când sunt!).

Ce e de făcut? Îmi doresc ca să biruiesc înclinația spre introvertire din mine (nu definitiv, dar cel puțin să o pot stăpâni și să am discernământul de a ști când e bine să mă retrag și când e timpul să nu mă retrag în mine însumi).

Astfel, revin la întrebarea care am formulat-o în titlul articolului de față: Cum să fii o persoană mai sociabilă?

Stoica Timotei


P.S. Articolul acesta dă impresia că ar fi un articol neterminat. Prin urmare, se așteaptă comentarii în vederea găsirii câtorva soluții cu privire la problema de față.

vineri, 24 mai 2013

Nu te da bătut! Mai încearcă.

În viața mea adesea se naște câte o problemă care se repetă de multe ori (și în mare parte a timpului nici nu îmi dau seama de ea - de fapt, ca să fiu sincer îmi cam dau seama, dar din cauza orgoliului mi-este prea greu să o recunosc! - să nu mai spui la nimeni! Rămâne între noi, ok?) și pe care nu o rezolv. Am impresia că nu e o problemă prea mare și că va urma să se rezolve de la sine.

Ți s-a întâmplat și ție să ai o „mentalitate de elefant” (expresie pe care am inventat-o pe măsura scrierii acestui articol)? Să mă explic. Știi cum sunt dresați elefanții să nu fugă? De când sunt mici, aceștia sunt legați cu un lanț de un copac, astfel ei să nu poată scăpa. Elefanții încearcă, dar zadarnic, să scape din robia lor. Pe măsură ce ei tot încearcă - și cresc - se obișnuiesc că atunci când au ceva legat de unul din picioarele din spate și sunt prinși de ceva (copac, stâlp, buturugă, etc.), ei nu mai au nici o șansă de scăpare. Astfel, ajungi să vezi un ditamai elefantul proptit cu o sfoară relativ subțire de un stâlp/copac/buturugă/etc.

Ți se pare ciudată o astfel de imagine, nu-i așa? Dar oare nu cumva într-o asemenea postură ne găsim și noi adesea? Dorim să facem diverse lucruri, dar dăm înapoi din cauza diferitelor prejudecăți ce se nasc în inima noastră (Îmi aduc aminte de o discuție pe care am avut-o cu ceva vreme în urmă cu un păstor intrat în pastorație de vreo 9 ani. Îmi spunea că atunci când a ajuns să slujească într-o biserică a început să facă niște lucruri noi, frumoase și ziditoare, dar care nu erau familiare bisericii locale. Astfel, o soră din biserică l-a abordat la sfârșitul unui program și i-a spus că cel (pastorul) dinaintea lui nu făcea astfel de lucruri. Răspunsul lui (foarte prompt!) la problema sorei a fost acesta: „Cu siguranță! Dar eu nu sunt respectivul.”).

Ceea ce vreau să spun este că de multe ori ezităm să facem lucruri noi fie din cauza faptului că nu le-am mai făcut până atunci, fie că credem că există alții mult mai talentați decât noi, fie chiar frica față de reacția celorlalți.

„De ce să merg să le spun oamenilor despre Domnul? Doar nu sunt predicator... Sunt alții mai buni decât mine, care au darul acesta...” - Da, posibil... dar ai încercat vreodată?

„Eu nu pot să ... Eu nu pot să... Nu cred că... pentru că am mai încercat de câteva ori și în trecut” - Da, te cred că ai mai încercat, dar analizează la rece lucrurile: Ce anume a împiedicat succesul? Ai făcut din toată inima?

Fratele Iosif Țon a fost la Liceul Betania din Sibiu (pe vremea când eram elev acolo) și a avut o întâlnire cu toți elevii. După aproximativ o oră în care a predicat (nu mai știu ce anume) ne-a spus că e sigur că într-un timp relativ scurt o să uităm predica dânsului, dar un lucru ne îndeamnă să nu îl uităm... acesta a fost îndemnul lui final pentru noi:
„Never give up! Never never give up! Never never never give up!”

Ești provocat să faci ceva nou pentru Domnul? Nu ezita!
Ești provocat să faci ceva pentru Domnul ce ai mai încercat și în trecut și nu ai avut rezultatele dorite? Nu renunța!
Ești provocat să fii altfel decât majoritatea? Nu descuraja!

Încrede-te în Domnul, căci de la El vine ajutorul!

Dumnezeu să te binecuvânteze!

sâmbătă, 18 mai 2013

Pom roditor sau brad împodobit?

Mâine dimineață, în mai multe biserici baptiste din țară, studiul o să fie despre Duhul Sfânt.
În cadrul Uniunii Bisericilor Baptiste din România, pentru anul curent s-a ales un studiu intitulat „Să ne cunoaștem crezul”. După Bibliologie, următoarea parte din studiu este Teologia. Ceea ce trebuie să știm este că teologia este împărțită în trei mari părți, și anume:
1. Paterologia - Doctrina despre Dumnezeu Tatăl
2. Cristologia - Doctrina despre Dumnezeu Fiul
3. Pneumatologia - Doctrina despre Dumnezeu Duhul Sfânt

Duminica trecută s-a început studiul despre Dumnezeu Duhul Sfânt (pneumatologia), studiu care va fi continuat mâine dimineață și duminica următoare.
Pentru că sunt programat ca mâine dimineață să țin partea de studiu în Biserica Baptistă Betleem din Suceava, săptămâna trecută și aceasta am încercat să aprofundez puțin doctrina despre Duhul Sfânt. Am învățat multe lucruri pe care doresc să nu le uit așa de repede precum obișnuiesc. Totuși, cu privire la lecția pentru studiul de mâine dimineață aș vrea să spicuiesc câteva lucruri.

A, da... ai dreptate! Nu am menționat care este titlul lecției studiului biblic de mâine, nu-i așa? Da, așa este! Tema studiului de mâine este „Roada Duhului Sfânt”.

Probabil că în momentul imediat următor citirii temei studiului de mâine, gândul ți-a fugit la textul din Galateni capitolul 5, unde apostolul Pavel enumeră roada Duhului Sfânt.

Totuși, aș vrea ca să ai în mintea ta următoarea imagine, cu scopul de a îți cerceta bine starea în care te găsești. Pentru mine - mărturisesc lucrul acesta - această imagine mă frământă de câteva zile, drept urmare am hotărât să v-o prezint și vouă.

Imaginați-vă un pom fructifer, în perioada începutului de toamnă, când este vremea recoltei. Un măr, spre exemplu: plin cu mere(de roadă), lucru vizibil încă din depărtare. De unde a apărut roada acestuia? I-a pus-o stăpânul livezii? A lipit-o cu grijă, doar ca să arate bine?
În partea a doua a imaginii, imaginați-vă un brad gata de a fi împodobit în perioada sărbătorilor de iarnă. Au apărut podoabele de pe el datorită a ceea ce el este? Oare podoabele de pe el reprezintă ceea ce el este cu adevărat? Nicidecum!

Unde vreau să ajung cu această imagine? Lucrul pe care Dumnezeu mi l-a descoperit zilele acestea este următorul: Chiar și creștinii se împart în două categorii, și anume sunt unii care trăiesc o viață duplicitară, o viață în compromis cu păcatul, dar când sunt la biserică, se împodobesc degrabă (ca bradul, în perioada sărbătorilor de iarnă), și sunt alți creștini în viața cărora sunt conduși de Legea Duhului de viață (Recomand citirea textului din Romani 8:1-11). Aceștia sunt ca mărul despre care vorbeam mai devreme. Ei au viață în ei înșiși (viața Duhului), și prin urmare au roadă (roada Duhului).

Nu știu dacă viața ta este o viață roditoare sau doar împodobită, dar știu că, în ce mă privește pe mine, îmi doresc să fiu și să am o viață roditoare. Pentru aceasta, trebuie ca în viața mea să guverneze Legea Duhului de viață (Cf. Rom. 8:1-11). Dacă Duhul Sfânt e din belșug în mine, lucrul acesta se va vedea prin roada pe care o produce în viața mea.

Închei cu această întrebare: Ești un pom roditor sau un brad împodobit?

joi, 16 mai 2013

Lucrarea Lui. Chemarea mea.

Obișnuitul sau obișnuința își au părțile lor bune, dar de asemenea au și multe părți mai puțin bune, sau ca s-o spun cât se poate de direct, distructive. Ne place să auzim despre oameni mari ai lui Dumnezeu, care au făcut diverse lucruri (mari, poate?!) pentru Dumnezeu și să ne minunăm de astfel de oameni. Dar, când vine vorba despre propria persoană, atunci dăm înapoi și ne construim un zid defensiv, numit obișnuință.

Ne mulțumim când ne aflăm în spatele acestui zid de apărare, nu-i așa? Mergem la biserică, ne rugăm, cântăm, Îl lăudăm pe Domnul... chiar Îi slujim Lui, dar... din obișnuință! Unde a dispărut entuziasmul acela pe care trebuie să îl avem mereu, în mod constant? Despre ce entuziasm vorbesc? Ei bine, un entuziasm ca al îngerilor care, altădată pe câmpiile Betleemului, proclamau venirea Mântuitorului pe acest pământ. Acel entuziasm pe care David îl avea când era vorba de locul manifestării prezenței lui Dumnezeu (vezi Ps. 122.1). Sau, de ce nu, acel entuziasm al celui care a fost posedat de o legiune de demoni, entuziasm pe care l-a avut și care se vede în dorința sa de a-L urma pe Isus?

Nu... nouă ne place să nu ne rupem de obișnuință, să nu ieșim în afara acestui zid care crește odată cu trecerea timpului. Ni se pare (și credem lucrul acesta!) că ne este de ajuns atât!

Spunem că Îi slujim lui Dumnezeu (sau că Îl slujim pe Dumnezeu!) în diverse moduri. Cum o facem? Mi-l închipui pe prorocul Osea de altădată, care era în aceeași situație... asta până când Domnul a vrut să sădească în inima lui o frântură din inima LUI frântă din cauza preacurviei spirituale a poporului Israel. Mi-l imaginez pe Osea în astfel de momente un om ca mine și ca tine, care Îi slujea lui Dumnezeu (probabil dintr-o motivație sinceră și cu o dorință sinceră, dar... din obișnuință!)... asta până când Dumnezeu îi spune proorocului să facă ceva inedit.

„Ia-o de soție pe Gomera!”, îi spune Domnul.
„Doamne, dar este prostituată!”, răspunde Osea.

Și totuși, Osea începe să treacă de zidul obișnuinței. În urma suferințelor pe care i le provoacă Gomera, apelând iar la vechile moravuri (ceea ce ilustra într-un mod cât se poate de clar starea poporului Israel în relația lor cu Domnul!), Osea este iar trimis de Dumnezeu să propovăduiască mesajul Lui. Dar îmi place să văd acum un Osea schimbat. Un om care propovăduiește același mesaj de altădată, dar într-o manieră diferită. Ce observăm nou la el? Entuziasm? Sau poate o dorință arzătoare ca oamenii să Îl cunoască cu adevărat pe Dumnezeu și ce este în inima Lui, de asemenea și starea lor?

În ziua învierii, îngerul se arată femeilor și le spune să nu se teamă, iar mai apoi să meargă și să spună ucenicilor că Domnul a înviat. Evanghelistul Matei relatează faptul că, pe drum, ele se întâlnesc cu Domnul Isus cel înviat. Totuși, teama lor nu a dispărut. Așa că, Domnul le spune să nu se teamă, iar mai apoi să meargă și să spună ucenicilor să meargă în Galilea, loc unde Îl vor vedea.

Îți poți închipui entuziasmul acestor femei? Da, avem de transmis un mesaj. Un mesaj clar, adevărat, puternic (Romani 1:16). Întrebarea care mă frământă este: Cum vestesc acest mesaj?

Te provoc, cititorule, depărtează din viața ta zidul defensiv al obișnuinței (sau al rutinei!) și slujește-I lui Dumnezeu plin de entuziasm și bucurie, dorind ca slava lui Dumnezeu să fie descoperită tot mai mult.

Mă alătur marelui reformator, specificând că doresc acest lucru să se vadă tot mai mult în viața mea, și anume:

SOLI DEO GLORIA!

luni, 18 martie 2013

Biblia rămâne...



Un secol urmează altui secol – Biblia rămâne.
Împărățiile se ridică, cad și sunt uitate – Biblia rămâne.
O dinastie urmează după alta – Biblia rămâne.
Regii sunt încoronați și li se ia coroana – Biblia rămâne.
Împărații decretează exterminarea ei – Biblia rămâne.
Este disprețuită și ruptă în bucăți – Biblia rămâne.
Furtuni de ură trec peste ea – Biblia rămâne.
Ateii o ocărăsc și o critică – Biblia rămâne.
Agnosticii zâmbesc cinici – Biblia rămâne.
Calamburiștii profaci o caricaturizează – Biblia rămâne.
Necredincioșii o abandonează – Biblia rămâne.
Criticii îi neagă inspirația divină – Biblia rămâne.
Fulgerele de mânie o izbesc – Biblia rămâne.
O nicovală care a uzat un milion de ciocane – Biblia rămâne.
I de dă foc – Biblia rămâne.
S-a aruncat în ea cu săgețile urii – Biblia rămâne.
Radicaliștii vorbesc emfatic și cu entuziasm despre ea – Biblia rămâne.
Ceața sofismului o ascunde pentru un timp – Biblia rămâne.
Dinții timpului o rod, dar nu o consumă – Biblia rămâne.
Păgânii profețesc abandonarea ei – Biblia rămâne.
Modernismul încearcă să ne convingă că nu este necesară – Biblia rămâne.
Fanaticii nebuni o denunță – Biblia rămâne.

A.Z. Conrad, citat în „Întoarcerea la Cuvânt – O chemare la autoritatea Bibliei”, de Thomas E. Trask & Wayde I. Goodall, p. 20.