sâmbătă, 5 august 2017

Viață sau moarte?

De câteva zile mă confrunt cu niște sentimente pe care încerc să le înțeleg și nu prea reușesc. Mi-am dat seama încă o dată cum, prin ceea ce facem, îi afectăm foarte mult pe cei din jurul nostru. 
Astăzi a fost una dintre cele mai ciudate zile din viața mea.

Miercuri dimineață tatăl meu m-a sunat și mi-a comunicat o veste care m-a șocat. Un unchi de-al meu din Racovița a hotărât că nu mai are pentru ce trăi și și-a încheiat socotelile cu acest pământ lăsând, prin decizia lui numai durere și o mulțime de întrebări fără răspuns. Am fost șocat la auzul acestei vești și chiar acum încă sunt șocat și nu-mi vine să cred. Fiind la lucru, am încercat să continui traducerea la care lucram, însă nu am mai fost în stare de nimic. Atunci am hotărât că nu mai sunt eficient dacă rămân la serviciu. Și tot atunci am hotărât să mă pornesc în călătorie spre Racovița.

Am fost două nopți la căpătâiul unchiului meu și în minte mi se perindau tot felul de amintiri plăcute cu el. De câțiva ani obișnuiesc să vin acasă la Racovița în luna octombrie pentru a-l ajuta la cules de porumb pe tatăl meu. Acum doi ani, în mai multe zile, unchiul Bogdan a fost acela care m-a însoțit pe câmp și mi-a dat o mână de ajutor. A fost omul acela care mereu sărea în ajutor și lucra cot la cot alături de tine.

În fața acestui eveniment tragic stau și mă întreb cât de importantă e viața. Dacă nu ai un scop pentru care să trăiești, când disperarea, descurajarea și deprimarea își fac loc, apar și gânduri suicidale. Și cred că atunci și diavolul aduce gânduri de vinovăție extraordinar de împovărătoare. Dar, dacă ești al Domnului și Îl cunoști în mod personal pe Domnul vieții, chiar și atunci când ți-e greu, știi unde să-ți pui încrederea.

Spuneam că astăzi a fost una dintre cele mai ciudate zile din viața mea pentru că am participat, după înmormântarea unchiului meu, la nunta unui prieten foarte bun. Inițial credeam că n-o să ajung la nuntă și i-am comunicat încă cu săptămâni bune în urmă că nu o să ajung la nunta lui. Aveam regrete din cauza aceasta, fiindcă foarte multe amintiri plăcute mă leagă de el. 

De la tristețe și întrebări fără răspuns, la bucurie și voie bună. De la moarte la viață. De la disperare la bucurie. De la sfârșit la un nou început. 

M-am bucurat la nuntă. M-am bucurat c-a mai fost loc și pentru mine la nunta lui Cristi și Adelina. M-am bucurat că mi s-a dat ocazia să rostesc câteva cuvinte la cununia lor religioasă. Însă, cu toate că am încercat să fiu în totalitate, trup și suflet alături de Cristi și de Adelina, n-am putut să nu simt aceste contraste adânc în inima mea.

Căsătoria e „invenția” lui Dumnezeu. Viața e creația lui Dumnezeu. Păcatul distruge. Diavolul pervertește lucrarea lui Dumnezeu. Păcatul aduce întunecime. Păcatul ne înstrăinează de Creator. 

Printr-o decizie poți lăsa numai durere și întrebări fără răspunsuri în viețile celor de lângă tine, iar printr-o decizie (unanimă) poți produce mare bucurie celor din jurul tău, împlinind astfel și voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu e Acela care creează. Dumnezeu e Acela care dă viață. Dumnezeu e Acela care dă sens vieții. Viața cu Domnul e cea mai minunată viață. Îl cunoști? Este El Domnul tău? Ești și tu al Lui?
El dă mângâiere chiar și-n valea umbrei morții. El dă pacea Lui, o pace care întrece orice pricepere.

Mă rog Domnului să ne ajute să-L cunoaștem cu totul pe El, să fim ai Lui cu totul și să ne trezim cu adevărat la realitate.

El s-o mângâie pe mătușa Tina în văduvia ei, să-i binecuvânteze pe copii (Adina și Cosmin) și pe nepoți și să-i întărească în această grea încercare.
Domnul să-i binecuvânteze pe Cristi și pe Adelina. Să-i ajute să devină una în El. Să fie o familie unită. Să învețe să se iubească cu o iubire jertfitoare. Să fie armonie și binecuvântare în căminul lor.

Domnul să te binecuvânteze și pe tine, cel/cea care citești aceste rânduri, și să-ți călăuzească întreaga viață!

Timotei Stoica

sâmbătă, 8 iulie 2017

Democrație sau „demoncrație”?

Cu ceva vreme în urmă mi s-a dat ocazia să aud pe cineva rostind aceste cuvinte. Nu am prins contextul în care au fost spuse, deci nu știu dacă au fost dezvoltate și cum anume.

Totuși, aceste cuvinte nu mi-au dat pace și, cu toate că nu mă gândeam deloc atunci că o să scriu un articol despre ele, iată-mă în fața faptului împlinit. Le-am dat uitării, trecând mai bine de o lună de când le-am auzit și azi, pe când mai revedeam câteva lucruri pentru slujirea de mâine, cuvintele acestea mi-au venit în minte.

Democrația e ceva ce oamenii au nevoie! Avem nevoie de democrație, nu-i așa? Lucrul pe care cei mai mulți români și-l doreau înainte de '90 era democrația. Îmi aduc aminte cum o soră din biserica din Racovița îmi spunea ce mare șoc a avut când, în biserică, l-a auzit pe tatăl meu rugându-se pentru căderea comunismului și pentru democrație și uși deschise pentru Evanghelie, chiar pe stadioane. Lucrul acesta se întâmpla prin anii 1985-1986.

Acum, au trecut deja mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului din țara noastră și parcă lucrul pe care și-l doreau creștinii înainte nu-i chiar așa o mare binecuvântare. Da, s-au deschis oportunități pentru vestirea Evangheliei, pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Da, poți merge la biserică fără teama vreunui informator care să te dea pe mâna securității, dar... mergi?

Nu-i un lucru nou și nu-i un lucru regional: bisericile se golesc din ce în ce mai mult. Ditamai clădirile „adăpostesc” în sfânta zi de duminică câțiva enoriași care vin să-I mulțumească Domnului pentru bunătatea Sa arătată față de ei.

Dacă ar fi să alegem între libertate sau robie, cu siguranță, mânați de instinct, am alege libertatea. Libertatea în Hristos este adevărata libertate. Însă libertatea aceasta nu înseamnă independență, pentru că independența de Dumnezeu înseamnă moarte spirituală. Dependența de Dumnezeu înseamnă viață. Dar, se mai poate vorbi de libertate când includem în discuție și cuvântul dependență? Da, cu siguranță! Fiind dependenți de Dumnezeu suntem cu adevărat liberi. 

De fapt, un lucru foarte interesant: într-un sens, suntem cu toții robi. Priviți ce ne spune apostolul Pavel: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (Romani 6:16). Nu la întâmplare atât Pavel, cât și Iacov se descriu pe ei înșiși ca fiind robi ai lui Hristos.

Ce este democrația? Este binecuvântare sau „demoncrație”? Ne îngrozim de starea morală a lumii din zilele noastre! Corectitudinea politică și toate demonstrațiile pentru „libertate de gândire” pe mine unul mă înspăimântă. A fost un om(și încă mai trăiește!)  care s-a descris pe sine ca fiind liber cugetător. A fost ales ca președinte al țării noastre. Știi care-i prima lege pe care a dat-o (sau a aprobat-o)? Avortul. Iar acum, dacă România nu e în top la fotbal sau la alte diverse sporturi, e campioană la crime în pântece. Pântecele mamei, locul care trebuie să fie cel mai sigur pentru făt, a ajuns să-i fie mormânt.

Nu cumva toate acestea sună mai mult a „demoncrație”?

Pentru tine ce este democrația, libertatea?

O înlesnire pentru mersul la biserică?
O ocazie imensă de a vorbi cu vecinii/colegii/prietenii despre Dumnezeu?
O oportunitate de a merge cu Evanghelia?
Un prilej de a te apropia mai mult de Dumnezeu?
O situație de a-L reflecta pe Hristos?

Domnul să ne ajute să trăim pentru El și pentru slava Lui!

Timotei Stoica


duminică, 2 iulie 2017

De ce (și) creștinii se complac într-o viață păcătoasă?

Rămân șocat adesea observând impulsurile pe care le am în anumite momente sau gândurile care-mi trec prin minte. Nu de puține ori mă opresc și mă gândesc la toate acestea și mă întreb de ce și-au făcut loc acolo, în mintea mea.

Ascultam deunăzi o predică, iar predicatorul, printre altele, spunea: „Îți vei da seama cât de rău ești abia atunci când vei încerca cu tot dinadinsul să fii o persoană bună.” Ca suport în ideea aceasta, cred că se potrivește Romani 7.

De ce de multe ori, în multe momente din viață, folosim păcatul ca subterfugiu? E mai simplu? E mai ușor? E mai plăcut? Așa fac și alții?

La ce mă refer când spun aceste lucruri?

De ce mulți oameni – care-și zic creștini –  aleargă astăzi disperați la băutură, la droguri, la țigări, la pornografie, la plăceri ilicite?

Răspunsul este unul simplu: Nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu și nu au o relație personală cu Dumnezeu.

Psalmistul spune: „Domnul să-ți fie desfătarea, și El îți va da tot ce-ți dorește inima” (Psalmul 37:4). A te desfăta, conform DEX-ului, înseamnă: „A-[ți] petrece timpul într-o stare de mulțumire, de bucurie, de încântare; a petrece, a [te] distra; a simți o mare plăcere, a [te] delecta. A încânta, a fermeca.”

De ce alergi la bârfă? De ce alergi la alcool? De ce alergi la țigări? De ce alergi la droguri? De ce alergi la pornografie? De ce alergi la plăceri ilicite? De ce alergi la bârfă? De ce alergi la nemulțumire? De ce alergi la clevetire? De ce …?

FIINDCĂ DUMNEZEU NU ESTE DESFĂTAREA TA!!!

Dacă Dumnezeu ajunge să fie desfătarea ta, atunci nu vei mai căuta niciun subterfugiu, ci te vei refugia în El.

Dumnezeu să-ți fie desfătarea… Ce înseamnă asta? Înseamnă ca mereu gândul să-ți fie la El (vezi Matei 6:33; Coloseni 3:2). El, Cel care a creat lumea în care trăim, marea, muntele, soarele, luna, stelele, tot ceea ce vedem și ce nu vedem, Cel care susține totul, te poate susține și pe tine.

Încrede-te în El. Cu siguranță nu vei regreta. Domnul să ajungă să fie adevărata ta desfătare. În tot ce faci, să cauți slava lui Dumnezeu, glorificarea Lui. Nu trăi pentru lumea aceasta, trăiește pentru  cea viitoare. Investește în ea. Caută mereu să-ți hrănești sufletul. Să-l zidești. Să-l consolidezi. Să crești în asemănarea cu Domnul. Să fii mai mult ca El (vezi Romani 8:29).

Plăcerile acestei lumi, nu doar că sunt temporare, dar sunt și nimicitoare. Fățărnicia, duplicitatea, subterfugiile – toate acestea vor striga împotriva ta în Ziua Judecății. De ce să te osândești singur?

Repet versetul de mai sus: „Domnul să-ți fie desfătarea, și El îți va da tot ce-ți dorește inima.” Dacă Domnul ajunge să fie cu adevărat desfătarea vieții tale, atunci inima ta își va dori să fie tot mai mult pe placul Lui. La această dorință, avem siguranța Cuvântului lui Dumnezeu că: „[El] îți va da tot ce-ți dorește inima.”

Unul din versetele luate adesea din context este: „Pot totul în Hristos care mă întărește” (Filipeni 4:13). Ce este totul de aici? Este exact același tot din Psalmul 37:4. Vezi Filipeni 4:11, 12 pentru a observa la ce lucruri specifice face referire apostolul Pavel.

Închei cu ideea aceasta: Cea mai minunată viață e aceea care se desfătează în Domnul, care nu caută adăpost în păcat și în plăcerile de o clipă ale păcatului. Caută-L pe Domnul și dorește-ți să fii cu totul al Lui!

„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”

Timotei Stoica

duminică, 11 iunie 2017

Despre puterea mirosurilor




Foarte vag titlul, nu-i așa? Cred că o mulțime de gânduri posibile îți trec prin minte când citești un astfel de titlu. Totuși, mie îmi trece doar un gând prin minte, pentru că despre el aș vrea să scriu câteva rânduri în acest articol.
Cât de puternice sunt mirosurile? Care e puterea mirosurilor? Sunt mirosuri plăcută, care ne îmbie, și sunt mirosuri de care abia așteptăm să scăpăm, mirosuri pe care ne-am dori să nu le fi mirosit niciodată.
Ne plac, totuși, mirosurile frumoase. Ne place să stăm într-un loc cu miros plăcut. Mirosul trandafirilor și al celorlalte flori de îmbie. La mine pe stradă, primăvara începe cu mirosul de liliac. Abia ce se termină, că deja începe mirosul iasomiei, al florii de salcâm și al florii de soc. Mă bucur de astfel de mirosuri.
Te-ai gândit vreodată că mirosurile plăcute au o putere mult mai mare de atât? Mi s-a întâmplat astăzi, și am rămas fascinat de lucrul acesta. Mirosurile chiar au o putere! Puterea lor este să scoată la suprafață amintiri uitate, amintiri la care, altfel, nu cred că te-ai fi gândit.
Personal, nu m-am mai gândit la acest aspect până astăzi. Dar, în timp ce mă întorceam de la biserică spre casă, la un moment dat am început să simt un miros specific de fân (iarbă cosită/tăiată și uscată). Ca niciodată înainte, în memorie au început să-mi apară niște amintiri. Amintiri frumoase, de altfel. Amintiri vechi, din copilăria mea. Amintiri pe care, altfel, nu le-aș fi avut în mintea mea astăzi. Dar, mirosul acela specific le-a trezit, le-a făcut vii, le-a scos la suprafață, le-a făcut noi pentru mine.
Mi-am amintit de vremea copilăriei când, cu frații mei, ne jucam în șopru, în fân. Aveam o prăjină pe care ne legănam și de pe care săream, învârtindu-ne în aer, în fân. Nu era o distanță foarte mare de la înălțimea la care era prăjina aceea, la locul unde era fânul pe care aterizam. Dar era suficient cât să ne permită să facem o rostogolire în aer sau alte acrobații. Când aterizai jos în fân era mirosul acesta specific care te îmbia. O amintire veche, dată uitării chiar, dar care a ajuns să fie așa de puternică în mintea mea astăzi, în urma unui simplu miros.
De asemenea, mi-am mai adus aminte când, odată ce-am aduc o căruță cu fân, nu voiam nici în ruptul capului să ajut la descărcatul căruței atunci. Eram obosit, c-am grăbit munca pentru a feri fânul de atingerea ploii, și tocmai ce-am ajuns acasă a și început ploaia. Nu mai știu când se întâmpla lucrul acesta, dar știu ce simțăminte aveam atunci, și cât de încăpățânat am fost în acele momente. Tatăl meu, fiind foarte persuasiv, m-a convins în felul lui să merg și să descarc căruța înainte de a face orice altceva. Atunci, în căruță, ridicând fânul în șopru, mai cădeau anumite smocuri de fân cu mirosul lor specific. Totodată mi-am adus aminte ce bucuros am fost că, după ce-am terminat de descărcat căruța de fân, am intrat în bucătărie și mama tocmai termina de prăjit cartofii pe care aveam de gând să mi-i fac înainte de a descărca căruța. Din nou, o amintire cu încărcătură emoțională chiar, în urma unui miros de fân.
O ultimă amintire care mi-a trecut prin minte a fost când am mers la fân cu Emilian, unul dintre frații mei, într-un loc unde trebuia să risipim, iar mai apoi să întoarcem fânul. Noi spuneam la locul acela: „La via lui Avraam”. Îmi aduc aminte că deja am risipit tot fânul și, după ceva pauză în care ne-am bucurat să găsim ceva tufe de mure, ne-am întors să întoarcem fânul. Atunci am început să ne grăbim deja. Pentru că la ora 5 urmau să înceapă desenele noastre animate preferate. Știam mersul trenurilor. Nu aveam ceasuri la noi, dar ne luam după trenuri. La un moment dat a trecut un tren, iar Emilian mă întreabă dacă nu cumva trenul acela a întârziat. La mintea mea de copil, i-am spus că mi-aș dori să fie un tren întârziat, ca să mai câștigăm și noi niște minute și să ajungem să ne uităm la desenele animate. Problema a fost că mi s-a îndeplinit dorința. Trenul chiar era întârziat, însă aceasta nu mi-a mai împlinit dorința de a vedea și desenele acelea animate. Pentru că acele minute întârziate ale trenului ne-au făcut să ratăm un episod din desenele animate. Din nou, un simplu miros de fân uscat.
Cu siguranță că mi-ar mai fi venit și alte amintiri în minte, însă eu deja ajunsesem acasă și deja mă gândeam la mâncare.
Cât de importante sunt mirosurile? Cât de pline de putere sunt mirosurile? Care e puterea mirosurilor? În ce mă privește, astăzi au fost niște amintiri de mult uitate.
Nu pot să închei aceste rânduri fără o aplicație pentru noi. Mă gândesc la două versete din Biblie care, la rândul lor, ne vorbesc despre un miros plăcut chiar lui Dumnezeu Însuși. Și Dumnezeu are un miros preferat. Nu, nu vorbesc prostii, vorbesc despre ce spune Scriptura: „Urmați, dar, pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros – lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1, 2).
Jertfa Domnului Isus Hristos a fost o jertfă de bun miros înaintea lui Dumnezeu. Suntem îndemnați să urmăm această pildă a Domnului Isus. Despre ce pildă să fie vorba? La ce oare se referă apostolul Pavel aici? Un singur cuvânt: Dragoste. Mântuitorul Însuși, într-o împrejurare a spus că există un semn distinctiv al urmașilor Lui, semn prin care lumea o să-i recunoască astfel: „dacă veți avea dragoste unii pentru alții”.
Te rog, nu uita: toate aceste rânduri au început de la un banal miros de fân uscat. Mare este Domnul nostru! Minunate sunt lecțiile pe care El ni le predă chiar și prin lucrurile considerate a fi banale din mijlocul nostru. Bucură-te de ele și cere-i Domnului să te învețe câte ceva. Cu siguranță c-o va face!


Timotei Stoica

duminică, 28 mai 2017

Și de la trotuar poți învăța... Oare ce anume?




Azi dimineață mergeam spre biserică. Și, în timp ce mergeam, am învățat o lecție importantă pe care sper să n-o uit prea curând. Problema multora este că, atunci când au un examen, învață rapid cu puțin timp înainte de examen și uită grozav de repede după examen. Sper ca în ce privește această lecție să nu se întâmple la fel.

Tocmai ajunsesem în capătul străzii pe care locuiesc, în intersecție. Urma să-mi continui drumul spre biserică. Pe strada pe care tocmai intram, o parte a trotuarului este mai rău ca strada neasfaltată. O bucată de ciment cu pietre mari, din care au mai rămas doar pietre. De nenumărate ori, după ce treceam pe trotuarul acela, îmi urmam pentru o perioadă drumul șchiopătând puțin. Trotuarul acela este destul de incomod ca să mergi pe el - o adevărată provocare pentru pietoni!

Mă gândeam azi să merg, cum mai obișnuiesc din când în când s-o fac, aproape de mijlocul șoselei (e stradă cu sens unic), pe lângă mașinile parcate pe banda stângă a drumului. Azi dimineață am dat să intru pe această stradă și să încerc să trec pe lângă mașini, însă am fost nevoit să aștept după vreo 4-5 mașini care treceau pe acolo. Atunci am învățat o lecție extraordinară!

Mă gândesc care-or fi gândurile șoferilor când văd astfel de oameni - oameni care circulă pe mijlocul străzii, când strada are trotuar. Nu-i așa? Cam acestea ar fi gândurile oricărui șofer. Însă șoferul nu cunoaște starea trotuarului.

Pe când mă gândeam la aceste lucruri, mi-am dat seama cât de ușor îi judec pe cei din jurul meu. Cu toate că nu cunosc situația lor prea mult, gânduri de judecată asupra lor îmi perindă prin minte. Unele din ele chiar le mai împărtășesc unora din jurul meu.

Astăzi am învățat (de la trotuarul denivelat, problematic!) să nu mă mai grăbesc în a-i judeca pe alții! O lecție simplă, ușor de reținut, învățată într-un mod mai ciudat, ce-i drept, însă pe care sper să n-o dau uitării degrabă.

Ce-ar fi dacă nu am mai lăsa ca-n mintea noastră să se cuibărească judecăți cu privire la cei de lângă noi? Ce-ar fi dacă în locul acestei tendințe pe care o avem de a-i judeca pe alții ar fi mai degrabă tendința de a ne ruga pentru persoanele respective? Nu crezi că ar cam schimba situația dacă în locul gândului de judecată asupra cuiva am spune o rugăciune sinceră pentru acea persoană? Eu cred că ar face o diferență grozavă!

Ce-ar fi să încercăm acest lucru săptămâna în care tocmai am intrat? Atunci când gândul de judecată vine și vrea să se cuibărească în mintea noastră, în loc să-l lăsăm să poposească, să-l alungăm și să rostim o rugăciune sinceră pentru persoana care, altfel, ar fi reprezentat obiectul judecării noastre.

La asta să ne ajute Domnul!

Timotei Stoica