vineri, 14 februarie 2020

„Răspunsuri la cele mai dificile întrebări din și despre Biblie”, de Bebe Ciaușu – recenzie






Cineva spunea că sportul preferat al multor români este băgatul în seamă. De fapt, zicea el, românii le cam știu pe toate… sau cel puțin au această impresie. Dacă ar fi să întrebi pe cineva despre anumite lucruri care nu țin de pregătirea lui, tot ar putea să-ți răspundă. Ba mai mult, se poate chiar s-o facă lăsându-ți impresia că știe despre ce vorbește.
Însă lucrurile nu stau deloc așa în ce privește cartea pe care vreau să ți-o prezint. De mai mulți ani obișnuiesc ca, înainte de a împrumuta cuiva o carte sau de a o face cadou, să o citesc eu mai întâi. Însă, se pare că tot aici a apărut și excepția. Am așteptat cu mare interes ca această carte să vadă lumina tiparului și, de îndată ce a văzut-o, am și comandat trei exemplare. Două le-am făcut cadou, iar una am ținut-o pentru mine. De ce n-am mai așteptat ca mai întâi s-o citesc? Ei bine, pentru că-i cunosc autorul. Tot ce puteam spune cu certitudine era că lecturarea acestei cărți va fi de mare folos pentru oricine.
Prima carte pe care am citit-o de același autor a fost Romanța Răscumpărării, un comentariu al cărții Rut. M-a impresionat modul de abordare, vocabularul bogat și profunzimea conținutului ei. După aceea m-am interesat să văd dacă mai sunt și alte cărți ale aceluiași autor și am încercat să fiu la zi cu ele.
Ultima publicație a lui Bebe Ciaușu este „Răspunsuri la cele mai dificile întrebări din și despre Biblie: apologetică pentru generația virtuală”. În ce secțiune aș încadra această carte? Aș încadra-o la Teologie Practică și la Apologetică.
Dacă am făcut-o cadou fără ca mai întâi s-o citesc, măcar am reușit s-o citesc înainte de a spune câteva cuvinte despre ea. De ce este importantă și chiar necesară lecturarea acestei cărți?
Autorul reușește să răspundă suficient, dar foarte concis, la o mulțime de întrebări cu care adesea ne confruntăm. În cazul în care te interesează un răspuns mai elaborat la o întrebare anume, autorul îți pune la dispoziție o listă bibliografică pe care poți să o folosești cu încredere.
E important ceea ce cred? E important cum am ajuns să am convingerile mele cu privire la Sfânta Scriptură? Categoric, da. Ce putem spune despre Biblie? Este ea infailibilă? Conține sau este Cuvântul lui Dumnezeu? De ce 66 de cărți? De ce este o singură Biblie, dar atât de multe interpretări cu totul diferite ale ei? De unde pot ști care interpretare este cea corectă? Acestea sunt doar câteva din întrebările despre Biblie. Autorul mai răspunde și la alte întrebări: despre Dumnezeu, despre creație, despre Satan și demoni, despre suferință și despre cer și moarte. De asemenea, în ultima secțiune a cărții, autorul aduce în atenția noastră câteva texte mai dificile, controversate chiar, ale Scripturii și le explică înțelesul.
Cartea se citește cu creionul/pixul în mână și cu o agendă de luat notițe la îndemână. Mai mult, nu e o carte pe care o citești și uiți de ea. E o carte pe care s-o ții la îndemână atunci când te vei confrunta din nou cu astfel de întrebări.
Structurată frumos, scrisă într-un mod accesibil, succintă în răspunsuri, argumentată biblic, cartea „Răspunsuri la cele mai dificile întrebări din și despre Biblie” este o carte care n-ar trebui să lipsească din niciun cămin creștin.

Stoica Timotei

joi, 6 februarie 2020

Primul rod al suferințelor Mântuitorului - „Raiul - cum am ajuns aici?” (recenzie carte)



Eram prin librărie săptămâna trecută umblând printre cărți când, printre cărțile de dimensiuni considerabile dau de o cărțulie care părea a fi broșură printre restul cărților de lângă ea. O iau în mână și văd titlul mare: „Raiul”. Zic că nu e de mine, deoarece nu mă pasionează să citesc cărți cu mărturii de dincolo de moarte. Dacă apostolului Pavel i-a fost interzis să vorbească despre anumite descoperiri pe care le-a avut, atunci mă mulțumesc cu atât. Însă partea a doua a titlului m-a făcut să nu mă grăbesc să înapoiez cartea raftului de pe care o luasem. „Cum am ajuns aici?” Ei bine, asta da întrebare! Imediat după aceea am văzut și mica descriere a ei tot pe coperta din față: „Povestea tâlharului de pe cruce”.

Totuși, Colin S. Smith, numele autorului nu-mi spunea nimic. Atunci am făcut ce fac de obicei când dau de o carte al cărei autor nu-l cunosc: mă uit să văd cine o recomandă. Am văzut acolo Erwin Lutzer și Alistair Begg și mi-a fost de ajuns să mă hotărăsc să-i ofer o nouă destinație cărții. Am ajuns acasă, dar nu m-am apucat numaidecât s-o citesc. A trebuit să mai treacă vreo săptămână până când să mă apuc s-o citesc. Acum jumătate de oră am terminat lecturarea ei și pot să spun că a fost o lectură minunată!

Adesea, când se pomenește despre tâlharul de pe cruce se aduce în discuție cazul lui doar pentru a se justifica câteva lucruri:
  1.  Neimportanța botezului - sunt mulți care afirmă că botezul nu este necesar ca să fii copilul lui Dumnezeu, invocând exemplul tâlharului de pe cruce. El nu s-a botezat și a ajuns în cer, prin urmare și ei pot să nu se boteze și să ajungă în cer. Astfel de oameni ignoră cu totul relatarea din Faptele Apostolilor despre Filip și famenul etiopian sau învățăturile Domnului Isus, ale lui Pavel și ale lui Petru cu privire la botez și importanța lui și, de asemenea, faptul că tâlharul de pe cruce nu mai avea nicio ocazie de a fi botezat.
  2. Amânarea întoarcerii la Domnul - în această categorie sunt acei oameni care rămân cercetați în urma ascultării unei predici, cântării, poezii, mărturii, rugăciuni, citirii Scripturii etc., dar care se gândesc că, precum tâlharul de pe cruce, vor avea timp pe patul de moarte să spună rapid o rugăciune de pocăință ca să fie primiți în cer. Aceștia, de asemenea, ignoră învățătura Scripturii cu privire la ziua mântuirii: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile.”
Pe de altă parte, sunt mulți oameni care spun că tâlharului i-a fost ușor să creadă acolo pe cruce. Oare chiar așa să-i fi fost? Lângă el era un Om care mai avea doar câteva ore de trăit. N-a văzut nicio minune făcută de Mântuitorul acolo pe cruce. Domnul n-a chemat armate de îngeri să-I vină în ajutor și nici nu S-a dat jos de pe cruce ca să răspundă la provocarea oamenilor religioși care-L huleau. Însă, tâlharul a văzut seninătatea și grija de pe chipul Lui. A văzut preocuparea Lui față de Maria, mama Lui, a auzit cum mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru cei care-L batjocoreau.

Ce este interesant la această carte este felul în care a fost gândită. Este vorba de perspectiva unui om care a ajuns în cer, doar datorită milei și îndurării Domnului Isus. Cartea este scrisă ca o mărturie, la persoana I singular, deci poate părea că el este personajul principal. Însă personajul principal e Cel care l-a mântuit, Isus Hristos.

„Ultima zi din viața [tâlharu]lui a fost extraordinară. A început în mizeria unei celule de închisoare și s-a sfârșit în bucuria cerului. Cineva spunea că tâlharul a luat micul dejun împreună cu diavolul și cina împreună cu Mântuitorul. Aceasta este o transformare nemaipomenită și ne arată ceea ce poate face Isus pentru cineva în doar o singură zi.” (Autorul)

 Cartea are aproape 100 de pagini, este scrisă într-un mod ușor de citit și prezintă niște adevăruri minunate prezentate într-un mod foarte clar. O lectură necesară!

Timotei Stoica

duminică, 26 ianuarie 2020

Un lucru foarte bun: Căsătoria - Aniversare 35 de ani

Tot ceea ce creează Dumnezeu este bun, foarte bun, desăvârșit. Nimic din ce a creat El nu este la voia întâmplării. Totul are un scop, și nu orice fel de scop, ci unul măreț. Citind relatarea creației din Geneza 1, aflăm că tot ce a creat Dumnezeu a fost bun. Însă, după ce i-a creat pe om și pe femeie, Dumnezeu a spus despre lucrarea Sa că e foarte bună. Chiar mai mult, în următorul capitol, când reia actul creării omului, vedem cuvintele lui Dumnezeu, care a spus că nu e bine un lucru, anume ca omul (bărbatul) să fie singur (Geneza 2:18).

„Dacă omul ar fi fost singur…” este o ipoteză la care nici nu vreau să mă gândesc. În felul acesta începe istoria lumii în care trăim. Trec anii și ajungem în România, în iarna anului 1951, mai exact în Racovița (apropo, ori de câte ori rostesc numele acestei localități o fac cu mândrie… sper să nu fie una păcătoasă!) când, prin harul lui Dumnezeu se naște un băiat pe nume Emilian.
Mai trec câțiva ani (oleacă mai mulți) și ajungem în toamna anului 1966, de data aceasta în Găureni, Suceava. Aici se naște o fetiță pe nume Tabita în familia lui Leon și Elisaveta Pauliuc. Fetița aceasta crește și, când ajunge la vârsta adolescenței se hotărăște ce-o să facă în viață. Pentru aceasta, hotărăște să meargă undeva departe de casă (la vreo 450 km distanță) la studii, ca să se pregătească să facă ceea ce intenționase.

Ca să scurtez povestea, acesta-i contextul celor doi tineri care, într-o împrejurare rânduită de Dumnezeu, au ajuns să se cunoască, să se placă și, în urma rugăciunii și călăuzirii lui Dumnezeu, să pornească împreună în viață, în viața de familie. Pentru tânăra Tabita lucrul acesta reprezenta renunțarea la visul ei de până atunci și începerea unui nou vis, mai bun și mai frumos.

Așa ajungem în iarna anului 1985 tot la Racovița, mai exact în 26 ianuarie, când cei doi își mărturisesc dragostea pe care o au unul față de celălalt și dorința de a-și petrece restul vieții împreună. Căsătoria lor a fost binecuvântată cu cinci copii: Ștefan, Emilian, Toma, Timotei și, după încă șapte ani și câteva luni, fetița mult așteptată și dorită, Rut.

În felul acesta, prin harul, mila și îndurarea lui Dumnezeu au trecut 35 de ani și, astfel, mă găsesc în spatele unui monitor de calculator scriind aceste câteva cuvinte, ca semn de recunoștință față de minunea dragostei și providenței lui Dumnezeu și recunoștință față de cei doi tineri despre care ți-am vorbit (care și acum sunt tineri, doar că trupul câteodată nu vrea să recunoască asta!). De ce fac lucrul acesta? Pentru că una din cele mai mari binecuvântări pe care le-am primit din partea lui Dumnezeu este aceea de a-i numi părinți, mami și tati.

Nu, nu sunt părinții perfecți, fără nicio greșeală, dar nici eu nu am fost și nu sunt copilul perfect, ba dimpotrivă! Cred că Dumnezeu m-a adus pe acest pământ și ca să lucreze la îndelunga lor răbdare. Probabil din cauza mea au ajuns chiar la răbdarea sfinților!

Nu, nu am fost o familie perfectă, dar am fost și suntem o familie binecuvântată. Nu mi-aș imagina părinți mai potriviți pentru mine ca ei. Pe lângă învățăturile și îndrumările oferite de-a lungul anilor, a existat puterea mărturiei și a exemplului lor, care poate că în copilăria și în adolescența mea abia îmi vorbeau, acum privind în urmă, răsună cu putere. Dacă sunt ceea ce sunt astăzi se datorează în mare parte mărturiei lor.

Nu, nu sunt oameni perfecți, dar nici n-au ascuns lucrul acesta față de noi, copiii lor. Deși timpul parcă ni se scurge printre degete precum nisipul, rămân amintirile minunate.
Dragii mei părinți, vreau să știți că, deși sunt departe de voi geografic, inima mea este aproape de voi. Ce minunat e că dragostea nu cunoaște nicio barieră geografică! Mi-e tare dor de voi și vă iubesc mult!

Mă rog Domnului să Își reverse din plin peste voi cele mai alese binecuvântări ale Sale, să fie cu voi mereu și să aducă clipa revederii noastre cât mai rapid!


Al vostru „gândăcel”,
Timotei Stoica

Și nu, nu s-a terminat încă articolul... Pentru că o imagine valorează mai mult decât 1000 de cuvinte, atunci hai să fie de câteva „mii de cuvinte”! :D












miercuri, 13 noiembrie 2019

De ce e găunoasă mentalitatea „merge și așa” pe calea credinței?




Cu mai mulți ani în urmă am dat peste un verset de pe paginile Scripturii care m-a șocat de-a dreptul! Țin minte când l-am citit, parcă nu-mi venea să cred și l-am mai citit de câteva ori. În cele din urmă, undeva prin mintea mea mă gândeam că nu se poate, e prea mult, e prea dur. Și totuși, niciun cuvânt din Scriptură nu este în plus sau exagerat. Totuși, acel verset îmi părea exagerat. Dacă nu era nici exagerat, atunci era imposibil pentru mine să înțeleg cum Dumnezeu poate să ceară așa ceva de la mine, un tânăr adolescent care voia să-L urmeze, dar care cădea adesea în ispită.

Mulți ani am dat uitării acel verset până când, recent, am fost acasă la părinții mei și i-am ajutat să repare un acoperiș. Acolo, cocoțat sus, mi-am adus aminte de acel verset și de dilemele pe care le aveam cu privire la el în adolescența mea.

Despre ce verset să fie vorba? „Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Cum se poate ca dacă greșești într-o singură poruncă (adică dacă o încalci), te faci vinovat de toate? Nu-i prea radicală o astfel de afirmație?
 
Așa credeam și eu până când am început să lucrez cu fratele meu la acoperiș. Țin să precizez că nici el și nici eu nu am fost și nu suntem meseriași, dar nu ne-am dat înapoi de la munca aceasta care trebuia făcută. Am dat țigla veche jos, am dat toți lații jos, iar caferii (sau căpriorii cum li se spune prin Bucovina) vechi și putrezi i-am dat jos și i-am schimbat cu alții noi. O parte dintre cei vechi nu erau prea afectați de carii și ne-am gândit că ar fi o risipă să-i schimbăm. Când am făcut măsurătorile și când am încercat să-i aliniem, mare mi-a fost mirarea să văd că în partea de jos se aliniau perfect, însă în partea de mijloc diferența era și de câțiva centimetri.


Totul părea bun, însă nu era deloc așa. Era doar puțin îndoit. Era doar puțin prea gros. Era doar puțin diferit. Însă se potrivea în cele mai multe locuri. N-ar fi afectat prea mult, nu-i așa. Ba da! Și nu doar puțin, ci ar fi pus în pericol chiar tot ce încercam să acoperim cu țiglă. Dacă am fi continuat lucrarea pe mentalitatea „merge și așa”, la prima ploaie apa ar fi început să se infiltreze și să ude ceea ce încercam să protejăm de apă. Din cauza acelor mici diferențe, țiglele s-ar fi depărtat atât de mult unele de altele, că ar fi lăsat locul apei să se scurgă printre ele și să se infiltreze în caferi, grinzi și în tot ce era pe acolo.


Problema s-a rezolvat cu mai mult efort și cu mai puțină profesionalitate, însă ca rezultat final, țiglele au fost așezate bine și sunt compacte. În ciuda efortului suplimentar pe care l-am depus împreună cu fratele meu în punerea la linie a caferilor și laților pe care urma să punem țigla, am primit răspuns la nedumerirea mea din adolescență, nedumerire pe care o dădusem uitării, dar care mi-a revenit direct prin răspunsul lui Dumnezeu în această experiență de care mi-a făcut parte.
 
Nu, nu „merge și așa” pe calea credinței. Cine-i sfânt trebuie să facă un lucru: să se sfințească. Cu alte cuvinte, sfințenia este un proces. Îmi permit să îmi pun semne de îndoială în dreptul cuiva care-i întors la Domnul de ani de zile, dar care este la același nivel spiritual de atunci, care are mereu aceleași rugăciuni ca atunci și în viața căruia nu se vede nicio maturizare.


Hristos ne vrea desăvârșiți și doar prin El putem fi desăvârșiți. El este mai mare decât cel ce este în lume, iar noi, credincioșii suntem Templul Său. Mai mult, dacă-L avem pe El de partea noastră suntem mai mult decât biruitori.


Slavă Lui!


Timotei Stoica