sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Dumnezeu zâmbește când vede planurile tale, pentru că are altele mai bune - în urmă cu 34 de ani...

Cât de des ne facem planuri! Cât de mult sau de puțin chibzuim cu privire la ele? Unele planuri le facem parcă cu dezinteres, pe când altele le facem vrând să ne asigurăm că știm toate detaliile. E greșit să-ți faci planuri? E păcat? Dacă Dumnezeu tot e în control, de ce să-mi mai fac planuri?
Pentru că îmi sunt de folos. Mă ajută să am o viață ordonată. Lucrul acesta nu înseamnă că neg sau că mă împotrivesc suveranității lui Dumnezeu, ci înseamnă că știu că El este în control, chiar și în controlul planurilor mele. 

Apostolul Iacov o spunea în felul următor: Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!”, şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru” (Iacov 4;13-15).

Deci nu e greșit să-ți faci planuri atâta vreme cât recunoști că există altcineva deasupra ta care rânduiește și stăpânește. Atâta vreme cât îți recunoști starea de neputință și dependența de Dumnezeu, ai toată libertatea să-ți faci planuri. Însă când Dumnezeu rânduiește ca planurile tale să se schimbe, acceptă voia Lui.

Așa s-a întâmplat și cu o tânără bucovineancă în urmă cu vreo 35 de ani. Se gândea la viitorul ei. Da, se ruga pentru viitorul ei, dar voia să nu stea cu mâinile în sân. Prin urmare, s-a gândit ce ar fi cel mai potrivit pentru ea să facă pentru a nu fi o povară pentru alții și pentru a putea să se întrețină. Cumpănind lucrurile acestea și-a dat seama că ar putea merge să lucreze la fabrica de covoare de la Siret. Însă, pentru a putea lucra acolo, trebuia să facă o școală de specializare. Căutând și interesându-se, a aflat că la Cisnădie era o astfel de școală. Distanța mare, locul nou, despărțirea de familie, prieteni, biserică și cei dragi nu au putut-o opri. Motivația ei era una de fier. Așa că s-a îndreptat spre Cisnădie cu gândul că în curând urma să se întoarcă în Bucovina pentru a lucra în fabrica de covoare.

Între timp, în Racovița (județul Sibiu) era un tânăr devotat lui Dumnezeu, care Îi slujea cu credincioșie. Cu toate că avea tot dreptul să se împotrivească voii lui Dumnezeu în ce privește slujirea pe care o făcea pentru Domnul, n-a descurajat, ci a perseverat în a-I sluji lui Dumnezeu. Era puțin trecut de 30 de ani și încă nu-și întemeiase o familie. Știți, în astfel de situații nu e greu să-I slujești lui Dumnezeu. Însă presiunea familiei, glumele făcute de cei din cercul de prieteni te fac ca atunci când te retragi chiar să-ți pui întrebări dacă lui Dumnezeu chiar Îi pasă de dorința și nevoia ta.

Da, lui Dumnezeu I-a păsat. El i-a pus pe inimă tinerei din Bucovina dorința de a părăsi casa părintească și de a veni în Ardeal. Da, El l-a întărit pe acest tânăr și i-a dat putere să continue această lucrare pe care o făcea în biserică printre tineri și nu numai. 

Urma să fie o întâlnire specială la biserica din Găujani. Grupul de tineri din Racovița s-a pornit într-acolo. N-au fost singurii. Și tânăra din Bucovina (care era deja de ceva vreme în Cisnădie) s-a pornit și ea spre acea întâlnire. Dumnezeu a făcut ca la întoarcere amândoi să se suie în același tren și, nu doar atât, dar să stea și în apropiere unul de celălalt. 

Da, Dumnezeu se pricepe la astfel de lucruri. Familia e invenția Lui. E planul Lui. E creația Lui. 

Să scurtez povestea, cei doi tineri s-au cunoscut, s-au plăcut și au avut convingerea că era voia lui Dumnezeu pentru ca ei să pornească împreună în viața de familie. Clar, tânăra nu s-a mai întors în frumoasa Bucovină așa cum plănuise, pentru că Dumnezeu avea un plan mai minunat pentru ea. 

Așa că, în toiul iernii din 1985, tocmai spre sfârșitul lunii ianuarie, într-o astfel de zi precum cea de azi, cei doi au făcut legământ unul cu celălalt.

Căsnicia lor a fost binecuvântată cu 5 copii, al patrulea dintre ei fiind eu. 

Multe sentimente mă cuprind acum când scriu aceste rânduri. Multe lucruri ar fi de spus. O mulțime de moduri mult mai frumoase în care pot fi spuse. Însă, în ciuda exprimării mai sărace, aceste cuvinte vin dintr-o inimă recunoscătoare lui Dumnezeu pentru credincioșia părinților mei. Nu se putea să am părinți mai potriviți și mai buni decât cei pe care mi i-a dat Dumnezeu. 

Nu, nu sunt perfecți, dar sunt oameni pocăiți. Pe lângă îndemnurile și sfaturile lor bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu a fost trăirea lor conform Cuvântului lui Dumnezeu. Nu, nu a fost o viață ușoară, ci una cu dificultăți. Însă în acele dificultăți s-a putut vedea mai bine puterea și suveranitatea lui Dumnezeu, Cel care i-a unit.

Vă iubesc foarte mult și sunt bucuros că Dumnezeu m-a adus pe acest pământ prin voi și m-a așezat pe mine și pe frații mei împreună să alcătuim familia Stoica. 

Mă rog Domnului ca El să vă dea multă sănătate, să vă binecuvânteze din plin cu tot ceea ce aveți nevoie și să vă ajute să Îi fiți credincioși Lui până la sfârșit!

Sper și mă rog să ne vedem cât mai curând!

Al vostru fiu, 
Timotei


P.S. Și acum, câteva decupaje din providența lui Dumnezeu asupra familiei noastre:













marți, 16 octombrie 2018

Nevoia sau importanța mijloacelor (potrivite) - La mulți ani, mama! :)







Spunea cineva că nu îți dai seama de adevărata valoare a unui lucru decât abia când nu îl mai ai. Cât de adevărată este această vorbă! Deoarece ne-am obișnuit să avem ceea ce avem, nu ne mai trece prin cap să ne oprim și să ne gândim la valoarea și la importanța lucrurilor pe care le avem sau la care avem acces.

Unul dintre aceste lucruri este mijlocul. La ce mă refer când folosesc acest cuvânt? DEX-ul are multe definiții în dreptul acestui cuvânt, însă definiția asupra căreia mă opresc este: „Ceea ce servește pentru realizarea unui scop”.

Când vorbim despre deplasări dintr-un loc în altul, folosim expresia „mijloc de transport”. Aici poate fi atât personal, cât și în comun (public). Pentru a ne face înțeleși, folosim un mijloc de comunicare. Comunicarea are și ea mai multe mijloace. Însă pentru a putea să ne facem de cunoscut intențiile noastre, planurile noastre, dorințele noastre, ne folosim de comunicare pentru a transmite aceste lucruri. Comunicarea poate fi verbală, scrisă sau chiar non-verbală (fără cuvinte).

Unde vreau să ajung cu toate acestea? Ei bine, ieri a fost o zi deosebită. Nu în viața mea, ci în viața mamei mele. A mai trecut un an din viața ei. Fiind departe de ea, am încercat să găsesc mijloace pentru a intra în legătură cu ea, însă n-am reușit. Zilele acestea sunt în Ucraina și, de obicei, aici aveam conexiune la internet. Însă nu și astăzi. Tocmai astăzi! Astăzi când deja îmi planificasem ca după cursuri să o sun și să stau de vorbă cu ea. Cu toate că nu am acces deocamdată la aceste mijloace de a intra în legătură cu ea, mă folosesc de acest mijloc (comunicare scrisă), urmând ca mai apoi să mă folosesc de un alt mijloc (internet - blog), pentru ca acest mesaj să ajungă la ea.

Un alt lucru frumos cu privire la mijloace este faptul că de cele mai multe ori avem la dispoziție mai multe mijloace pentru a arăta sau a exprima un anume lucru. Ce monotonă și plictisitoare ar fi fost viața dacă ar fi existat doar un mijloc universal pentru a exprima toate năzuințele și sentimentele noastre! Însă Dumnezeu în creativitatea Sa, ne-a pus la dispoziție o mulțime de mijloace prin care putem face lucrul acesta.

Spre exemplu, dacă iubești pe cineva, cum îi arăți lucrul acesta? Poate te gândești că cel mai direct lucru prin care îi poți arăta cuiva că îl iubești este să-i spui direct (comunicare verbală). E bun și de dorit să faci acest lucru. Însă de multe ori nu este suficient. Aici intervine nevoia de a avea și alte mijloace prin care să îi arăți acelei persoane că o iubești. Însuși Mântuitorul susține acest lucru atunci când spune: „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.” Deci, supunerea sau ascultarea este un alt mijloc prin care putem arăta dragostea noastră față de o persoană. Cu siguranță sunt mai multe mijloace prin care putem face acest lucru, dar vă las pe voi să vă gândiți la ele, să le descoperiți și să le puneți în practică.

Mă gândesc la mama mea și la ce minunată este ea. Cât de mult m-a format Dumnezeu ca om prin mama mea! Nu numai că m-a adus pe acest pământ, dar m-a și format ca om. Puterea exemplului ei și a dragostei față de mine cred că au fost mijloacele cele mai importante de influență asupra mea. Îmi pare rău de ocaziile pierdute în care m-aș fi putut folosi de mai multe mijloace prin care să îi arăt cât de mult o iubesc și o prețuiesc! Timpul însă nu e pierdut. Mai pot face lucrul acesta. Cum? Rugându-mă Domnului pentru ea. Cerându-I Domnului să fie în viața ei, să o binecuvânteze, să o întărească, să-i dea putere în tot ce face, să o țină sănătoasă și să o ajute să-și pună toată încrederea în El. 

Mama mea, te prețuiesc și te iubesc! Și ceea ce am scris mai sus este adevărat. Îmi doresc ca Domnul să te binecuvânteze cu mulți ani frumoși și minunați, iar mai apoi toată veșnicia să o petreci în prezența Lui!
Dumnezeu să te binecuvânteze!

Al tău fiu („Gândăcel”),
Timotei

luni, 8 octombrie 2018

Dumnezeu e încă în control!

După multe luni pline de emoții, iată că și cele două zile mult așteptate au trecut. Am hotărât să stăm în picioare pentru niște principii sănătoase care nu se pot schimba. Căsătoria e invenția lui Dumnezeu, deci e numai dreptul Lui să-i impună regulile. Lucrul acesta L-a făcut și îl găsim revelat pe paginile Cuvântului Său. Din păcate, omul răzvrătit, amăgit de cel rău, vrea să pervertească la maxim această creație a lui Dumnezeu. Și lucrul acesta a încercat și încearcă să-l facă și în țara noastră.

Alegerile s-au încheiat și rezultatul nu a fost cel așteptat și dorit de noi, cei care susținem adevărul Cuvântului Său. Nu, nu o spun cu un aer de superioriate. Nu, nu suntem o elită. Suntem oameni salvați prin harul lui Dumnezeu din robia păcatului.

Care e atitudinea mea? Care ar trebui să fie atitudinea noastră? Firea spune: RĂZBUNARE! Nu-i normal? A fost rândul lor la boicotare, acum e rândul nostru.

Îmi aduc aminte că am spus, înainte de referendum, că îmi exercit dreptul și îmi asum responsabilitatea de cetățean al țării de a merge la vot. Lucrul acesta l-am făcut. Acum îmi vine greu să știu că va trebui să-l fac și în continuare, asociindu-mă cu cei din #boicot la următoarele alegeri.

Dar nu, nu mă asociez cu ei. Și da, voi continua să merg la vot, cu toate că-mi va fi greu. 
Nu, nu am ură față de cei care au boicotat. Însă mi-e milă. Mi-e milă de ura lor. Mi-e milă de indiferența lor. Mi-e milă că sunt dispuși să sacrifice un asemenea principiu vital pentru o națiune de dragul comodității, lenei și că din indiferență și spirit de turmă au ales să rămână acasă.

De ce o astfel de reacție? Deoarece Dumnezeu mi-a schimbat viața. Nu răspund răului cu rău. De fapt, firea mea pământească mă îndeamnă să fac lucrul acesta. Dar mai am o fire. O fire dumnezeiască. Este Duhul Său Sfânt care îmi dă putere. Îmi dă putere să iubesc. Să iert. Să fiu bun. Să răspund altfel.

El îmi dă putere să cred că Dumnezeu e încă în control. Și ghici ce? Planul Lui nu poate fi împiedicat. Voia Lui nu poate fi împiedicată. Oricât ar încerca diavolul să împiedice lucrarea lui Dumnezeu, aceasta se va împlini.


„Mă-ncred în El, El ştie soarta mea,
Pe stâncă sus sau în adânc de văi,
Lovit de val, ajung la mal,
Cerescul Tată m-a călăuzi.”



Domnul fie lăudat! :)

Timotei Stoica

miercuri, 12 septembrie 2018

Cum poartă Dumnezeu de grijă? Într-un mod extraordinar! Câteva cuvinte despre un om deosebit!


O, da! Astăzi este despre el! :)

Îmi aduc aminte cu mare bucurie de vremea când Dumnezeu mi-a făcut parte de un mare har, acela de a-l cunoaște pe Flavius. Era vremea adolescenței mele. Cum a fost pentru mine acea perioadă a vieții? Tumultuoasă, confuză, curioasă etc. 

Atunci aveam nevoie să fiu sigur de ceea ce voi face în viață. Și Domnul mi l-a scos în cale pe Flavius. S-a legat o prietenie deosebită. Și, cu toate că drumurile noastre s-au distanțat destul de mult, ori de câte ori am ocazia să-l întâlnesc sau să vorbesc cu el îmi produce o foarte mare bucurie.

Flavius? Cum l-aș putea descrie? Un tânăr cu o inimă mare. Un predicator care trăiește ceea ce predică. Un prieten de încredere. Un om care spune ceea ce gândește, dar gândește de două ori înainte de a spune ceva. Un creștin smerit. O persoană sinceră. Cineva care, dacă l-ai cunoaște, ar aduce binecuvântarea lui Dumnezeu în viața ta numai prin prietenia lui.

Dar de ce el? De ce azi? De ce acum? Ei bine, astăzi este ziua în care Dumnezeu, cu ceva ani în urmă, a rânduit ca Flavius să vină pe acest pământ. Știa El că urmează să vin și eu peste câțiva ani și, peste alți câțiva ani, o să am nevoie de cineva ca Flavius. Da, cred că acesta-i unul dintre motivele pentru care Dumnezeu l-a așezat pe Flavius pe acest pământ. 

Mă alătur și eu celorlați, Flavius, și vreau să-ți spun că ești în rugăciunile mele. Cuvintele sunt prea sărace să descrie recunoștința și mulțumirea pe care o am față de Dumnezeu pentru harul de care mi-a făcut parte de a te cunoaște. El să-ți fie alături, călăuză și sprijin, în tot ceea ce vei face. Prezența Lui să fie mereu în viața și în familia ta. Binecuvântările Sale să se reverse mereu este tine și casa ta, pe măsura harului Său (care știu că-i foarte mare)! Domnul să te ajute să fii o binecuvântare pentru Simona, și pentru copiii cu care Dumnezeu v-a binecuvântat!

Mult har!

Și acum, să răscolim puțin prin amintiri...
Povățuitor...


Prieten...

Mereu aproape...

Gânditor...

Darnic...

 Sfetnic...

 Gândind prea mult...
 Muncitor...


Sfătuitor...

Harnic...

Închinător...

Planificator...

Predicator...

Optimist...

Om al rugăciunii...

Puternic...

Împărțitor de gânduri bune...

Bucuros...

Alături...

Smerit...

Apărător al lucrurilor de valoare...

sâmbătă, 2 iunie 2018

Ne vom revedea curând, „bunic” scump! - Un mic tribut unui om cu un Dumnezeu măreț, Orest Hapenciuc









El este omul care a cerut binecuvântarea peste părinții mei în ziua când și-au unit destinele. Una din acele binecuvântări am fost și eu (sper!). O iarnă geroasă, însă gerul nu l-a împiedicat pe bătrânul Orest să călătorească jumătate de țară până într-un sat de lângă Sibiu ca să se bucure de bucuria nepoatei sale, Tabita, și să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu peste ea și tatăl meu.



Îmi aduc aminte când, cu câțiva ani în urmă am început să fiu doar în trecere prin Bucovina. Habar n-aveam pe atunci că Dumnezeu mă va așeza aici. Știam că am un unchi tare bătrân. Abia așteptam să merg și să-l cunosc. Am sunat și am anunțat vizita mea, însă ce-am uitat să fac a fost să-mi verific valabilitatea creditului și opțiunii pe care o aveam. Chiar în ziua aceea când m-am pornit spre Fălticeni mi-a expirat opțiunea cu minute. Cu bani puțini în buzunar, m-am pornit totuși spre Fălticeni. Am urcat într-o mașină de ocazie și, după ce-am intrat în Fălticeni, șoferul m-a întrebat unde cobor. I-am spus că merg pe strada cu cimitirul evreiesc. Mi-a spus că nu știe Fălticeniul. În cele din urmă i-am spus să mă lase aproape de-o intersecție. Am zis că o să încerc pe strada aceea să văd dacă e vreun om care cunoaște. N-am întâlnit pe niciun om pe strada aceea. Pe la jumătatea ei însă, am întâlnit pe cineva care, atunci când l-am întrebat de cimitirul evreiesc, s-a uitat ciudat, mi-a zâmbit și mi-a spus că acolo unde erau plopii aceia înalți în fața mea (la vreo 500 metri), acolo era cimitirul evreiesc.



Zâmbesc și mă bucur acum, când îmi aduc aminte de această întâmplare, de felul în care Dumnezeu m-a călăuzit în acea zi. Și El m-a adus în casa modestă a unui mare om al Său. De atunci drumurile mele la Fălticeni s-au înmulțit.


Un om al lui Dumnezeu, neobosit, care până aproape de clipa plecării sale, I-a slujit lui Dumnezeu. În casa lui, în prezența lui simțeai că ești într-un colț de rai. Nu știu cum e colțul de rai, dar cred că e cel puțin atât cât era când erai în preajma celui care a fost Orest Hapenciuc.


Cu câteva săptămâni în urmă a suferit un atac cerebral. La 3 zile după aceasta, fiind în vizită la el și cu un coleg ucrainean, îi aud vorbind în limba ucraineană, apoi îl aud cântând o cântare în această limbă. „Dumnezeu, Sfântul, e mântuirea, El ne iubește pe noi pe toți.” Acest mesaj nu doar l-a cântat și l-a predicat, dar l-a și trăit până la final.


Voiai să mergi în vizită la el să îl încurajezi, însă el avea darul acesta de a te încuraja.

O viață lungă (97 de ani și aproape 7 luni), plină (păstor în Șerbăuți, Bosanci, Mihoveni, Ipotești, Botoșani). Un om sincer. Un om modest. Un om mic (fizic vorbind), dar mare la inimă.


În data de 01.06.2018, chiar de ziua copilului, și-a sfârșit alergarea pe acest pământ și s-a dus să se întâlnească cu Cel Căruia I-a slujit o viață întreagă.

Primul gând care mi-a trecut prin minte când am auzit această veste a fost că nici nu se putea o zi mai bună pentru ca „bunicul” să plece Acasă. De ziua copilului, copilul lui Dumnezeu, Orest Hapenciuc, s-a dus să se întâlnească cu Tatăl său ceresc.


În seara zilei de 01.06.2018 și 02.06.2018 au fost două servicii de priveghi în biserica baptistă din Fălticeni. Urmează ca mâine (duminică) seară și luni seară de la ora 19.00 să continue alte două seri de priveghi, dar de data aceasta în biserica creștină baptistă din Șerbăuți. Serviciul de înmormântare o să fie marți, 5 iunie, ora 12.00, la biserica creștină baptistă din Șerbăuți.


Domnul să mângâie pe toți cei întristați de durerea despărțirii, să întărească nădejdea revederii și să aprindă dorința de a-i călca pe urme, deoarece el cu siguranță a călcat pe urmele pașilor Domnului nostru Isus Hristos.


P.S. De ce-i zic „bunicu'”? Aceasta a fost dorința lui în ziua nunții mele. Știa că nu mi-am cunoscut niciunul din cei doi bunici și, în ziua nunții a venit și mi-a spus niște cuvinte care mi-au mărit bucuria: „Timoteie, de azi să nu te mai aud că-mi zici uncheș. Zi-mi bunicul.” Aceasta i-a fost dorința, dorință care mi-a umplut inima de bucurie.


Bunicule, ne vom vedea în slavă!




Soli Deo Gloria!


Timotei Stoica


vineri, 6 aprilie 2018

Ce dă naștere adevăratei credințe?




Foarte mulți oameni cred și spun că pentru ca oamenii să creadă e nevoie de minuni. La prima vedere lucrul acesta sună interesant și poate fi adevărat într-o anumită măsură. Însă nu cred că este de ajuns.

Eram micuț când mă rugam și eu înaintea Domnului și Îi ceream să facă o minune în viața mea. Tocmai îmi tăiasem un deget de la mâna dreaptă la circular și mă întorsesem de la spital. Colegii și prietenii mi-au văzut mâna, mi-au văzut degetul. Așa că am început să mă rog. Mărturisesc sincer că dorința mea pe care o aveam atunci, pe la 9 ani, era ca Dumnezeu să facă o minune, să-mi pot mișca din nou degetul, ca astfel toți colegii mei, profesorii și vecinii să vadă această minune și să se pocăiască. Da, acesta era motivul sincer pentru care îi ceream Domnului să facă această minune. Timp de câțiva ani, aproape zilnic, am făcut această rugăciune. Însă Dumnezeu a hotărât să nu intervină.

Oare cât de importante sunt minunile? Să fie atât de importante, încât ele să fie baza credinței noastre? Sună interesant și întrebarea asta, însă cred și sper că răspunsul evident e nu. Nu neg importanța, valoarea și impactul pe care minunile îl pot avea în viața multor oameni. Însă, câteodată e bine fără ele. Când spun lucrul acesta am în minte o imagine dintr-o vineri asemănătoare cu cea de acum. Domnul Isus Hristos, de bunăvoie, era pe cruce, ducând la îndeplinire planul lui Dumnezeu de mântuire. 

Pe o altă cruce, alături, mai era cineva. Exemplul acestei persoane este adesea folosit ca argument pentru opționalitatea botezului. Nu-i așa că ai auzit și tu astfel de răspunsuri? „De ce să mă botez? Nici tâlharul de pe cruce nu s-a botezat și, cu toate acestea, Domnul Isus l-a asigurat că va merge în cer.” Ba mai mult, exemplul acestui om este folosit ca argument pentru amânarea botezului până aproape de clipa morții. Ce-i drept, n-am prea auzit acest răspuns, dar cu siguranță mulți dintre noi am cochetat cu astfel de gânduri.

Totuși, aș vrea să te îndemn să privești puțin la acest tâlhar. Omul acesta se afla pe cruce, alături de alți doi oameni care erau crucificați și care, în scurtă vreme, urmau să moară. Omul de pe crucea din mijloc era diferit. Era ceva la El ce îți dădea pace și liniște, însă nu mai exista nici pentru El vreo șansă de a scăpa de moarte. Moartea era inevitabilă pentru toți cei de pe cruce.

Cu toate că Domnul alege să nu Se dea jos de pe cruce, făcând astfel o minune, tâlharul acesta își pune încrederea în Domnul. Ce face el acolo? Se pocăiește mărturisindu-și vina și recunoscând că pedeapsa pe care o suporta acolo și atunci era pe drept. Nu a văzut nicio minune, nu avea nicio dovadă palpabilă care să-i înlesnească credința, însă a crezut.

Personal, cred că a văzut ceva ce i-a fost de ajuns. Iar ceea ce a văzut a dat naștere credinței sale. L-a văzut pe Domnul. Domnul Isus Hristos pe cruce care, chiar și acolo, era preocupat de alții, nu de durerile Lui. Era preocupat de cei ce-L batjocoreau („Tată, iartă-i căci nu știu ce fac”), era preocupat de mama Lui, Maria („Femeie, iată fiul tău”), era preocupat de împlinirea Scripturii („Mi-e sete” - vezi Ioan 19:28), iar noi chiar la o banală durere de cap sau de măsea devenim foarte irascibili și parcă nu ne mai pasă de cei din jurul nostru.

Nu, nu minunile dau naștere credinței, ci Însuși Domnul Isus. Cred că El a dat naștere credinței și pocăinței tâlharului de pe cruce și mai cred că El poate da și astăzi naștere credinței multor oameni.

De aceea, El trebuie prezentat așa cum ni-L prezintă Sfintele Scripturi și Evanghelia Sa trebuie proclamată așa curată cum este, fără nicio adăugire.

A Lui să fie toată slava și cinstea!

Timotei Stoica

duminică, 18 februarie 2018

Primul om prin care am văzut măreția lui Dumnezeu - un mic tribut


Mi-a greu să-mi adun câteva cuvinte. M-am frământ ce cuvinte să-mi aleg, mai cu grijă, ca totul să fie cât mai frumos. Apoi inima a intervenit și a avut o discuție serioasă cu mintea. Atât de serioasă, încât a câștigat. Prin urmare, ceea ce voi scrie în continuare sunt lucruri pe care le scot afară din inimă, fără prea mult apel la minte, ca să nu le schimbe înțelesul, ordinea, intenția.

Totuși, realizez că oricum aș fi procedat, cuvintele sunt mult prea slabe pentru a exprima ceea ce simt și ceea ce am în minte când mă gândesc la el. El este omul prin care am văzut pentru prima dată măreția lui Dumnezeu.

Un om simplu, un om modest, un om sincer, un om căruia îi pasă. Acestea ar fi doar câteva dintre lucrurile care îl caracterizează. Însă ce-l face diferit este Dumnezeul în care crede și Căruia Îi slujește. Și da, sinceritatea e la loc de cinste.

Am văzut de când eram mic felul în care se comporta, felul în care vorbea cu unii, cu alții și cât de mult mă iubea. În el am putut întrezări dragostea de tată pe care Dumnezeu o are față de noi, copiii Lui. Da, cred că începi să intuiești despre cine este vorba. El este tatăl meu.

Mai mult decât învățăturile, îndrumările, sfaturile și mustrările, a fost exemplul personal. Fără el, toate cele amintite s-ar fi lovit ca nuca în perete și m-ar fi făcut tot mai indiferent față de lucrurile sfinte. Dar, faptul că pe lângă toate aceste lucruri bune a fost și exemplul personal, felul în care acestea s-au îmbinat a lăsat o mare amprentă asupra vieții mele.

Mă bucur să pot avea ocazia de a-ți scrie câteva rânduri. Și, da, așa cum spuneam la început, ele vin din inimă și continuă să curgă. Știu sigur că nu am fost copilul perfect, însă tu ai fost și ești un tătic model. Calmul și lipsa dorinței de răzbunare atunci când cineva îți făcea ceva rău intenționat și chiar în mod repetat m-au uimit foarte mult.

Îmi pare rău că nu ți-am arătat atât de multă afecțiune și recunoștință cât încă eram micuț. Mi-e dor de copilărie, mi-e dor de acele vremuri. Deși timpul a trecut, au rămas amintirile. Amintiri frumoase. Amintiri care mă încurajează doar când îmi revin în memorie.

Dacă mi-ai fi spus când eram mic și trăgeai de mine să mergem în câmp că o să vină vremea când mie o să-mi fie dor să merg în câmp și că o să străbat sute de kilometri ca să mergem pe câmp, nu cred c-aș fi crezut așa ceva. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ești al Lui și că mi-a făcut parte de harul de a fi copilul tău. E o mare onoare și un mare motiv de bucurie ca tu să fii cel căruia îi zic tată.

Mă rog bunului Dumnezeu să te țină în harul Său și acum, la pensionare, și cu un an mai aproape de CASĂ, să te ajute să-ți duci credința până la sfârșit, să trăiești frumos, și să ne auzim și să ne vedem cu bine.
Mi-e dor mult de tine și de mami. Vă iubesc pe amândoi!

Domnul să te binecuvânteze și să facă să ai parte de ani frumoși acum la pensie.