luni, 22 mai 2017

Nu ești făcut pentru lumea aceasta!

DISCLAIMER: Articolul a fost scris duminică, 21 mai 2017. Însă, din motive tehnice, a fost postat luni, 22 mai.
În cursul zilei de ieri am muncit toată ziua. Încă de dimineață. Devreme. La 06:30 m-am ridicat din pat și m-am apucat de treabă. Întâi prin curte, iar mai apoi prin casă, după care am început să fac ordine într-un șopru și în podul din șopru. Spațiul din podul de acolo fiind mai mic, am fost nevoit să muncesc mai mult aplecat. Am așezat anumite lucruri, am stivuit, am mutat. Din cauza dimensiunilor mici ale podului, am umblat mult aplecat, am cărat și am mutat lucruri grele și ușoare timp de câteva ore.
 
Apoi, mai spre seară, m-am  pregătit să merg la întâlnirea de tineret.
Azi dimineață când m-am trezit am început să mă resimt după toată treaba făcută ieri. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, încă mă mai resimt. 
 
Totuși, încă din primele momente ale dimineții, Dumnezeu m-a învățat o lecție, lecție pe care vreau s-o împărtășesc cu tine în acest articol. De fapt, lecția o poți vedea exprimată în titlul acestui articol: „Nu ești făcut pentru lumea aceasta!”
 
Acum, la ce mă refer când spun lucrul acesta? Eu nu am fost făcut să locuiesc toată viața în pod. Ar fi ridicol, nu-i așa? M-am gârbovit puțin, dar îmi va trece zilele acestea (sper!). Noi nu am fost creați pentru lumea aceasta! Am fost creați pentru lumea ce va să vină, pentru Ierusalimul Ceresc, Cetatea lui Dumnezeu. Acolo e locul unde spun creștinii că vor să ajungă.
 
Însă ni se întâmplă mult prea adesea să încercăm să ne încovoiem și să ne gârbovim după mersul lumii acesteia. Spunem că nu suntem creați pentru pământul acesta, însă adesea tânjim după plăcerile acestei lumi. Nici nu-i de mirare că mulți oameni spun că nu mai există diferență între oamenii credincioși și cei necredincioși. Mulți din cei care-și zic credincioși au ajuns să tânjească, precum fiul cel mare din pilda fiului risipitor, după plăcerile din lume. 
 
Oare nu cumva te regăsești și tu în aceste cuvinte? Care sunt lucrurile după care visezi? Ce planuri ai pentru viața ta? Care sunt preocupările tale? Care sunt aspirațiile tale? Care sunt năzuințele tale?

Nu ești făcut pentru lumea aceasta! Acestea sunt cuvintele pe care trebuie să le ai în minte și-n inimă în fiecare dimineață când te trezești. Ești făcut pentru ceva infinit mai frumos, mai trainic, mai minunat. Cerul lui Dumnezeu. Dar acolo, în Cerul lui Dumnezeu, nu intră oamenii încovoiați, cei care s-au afundat în plăcerile lumii acesteia. Ei s-au încovoiat mult prea tare și nu mai „încap” pe calea îngustă - calea credinței - care duce în cer.

Spun prin acestea că omul creștin trebuie să nu știe ce-i aia bucurie și fericire? Ba dimpotrivă! Creștinul descoperă secretul adevăratei bucurii. În Domnul Isus Hristos găsim adevărata bucurie!

Îmi doresc să nu mă las „încovoiat” de lumea în care trăiesc și de plăcerile ei și să mă asemăn tot mai mult cu Mântuitorul meu.

Nu uita: Nu ești făcut pentru lumea aceasta! --> Oare la ce lucruri și aspirații te face această afirmație să renunți? Ești dispus(ă) să renunți la ele? Nu trebuie doar să renunți la ele, ci, după ce ai renunțat, să le înlocuiești cu lucruri duhovnicești, dorințe sfinte, plăcute lui Dumnezeu.

Vă doresc o săptămână și o viață în care să nu vă încovoiați după mersul lumii acesteia, ci cu fermitate, cu spatele drept și privirea înainte să-L urmați pe Domnul până la capăt!

„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”

Timotei Stoica

vineri, 5 mai 2017

Când Dumnezeu e cu tine… ceilalți văd!



Pentru creștini, cei care au o relație personală zilnică cu Dumnezeu, cred că cea mai mare binecuvântare și cel mai mare motiv de bucurie este să știe că Dumnezeu este cu ei.

Când ne strângem la biserică, ne place să știm că Dumnezeu este cu noi. Afirmăm cuvintele Domnului Isus cu privire la faptul că acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Lui, este și El prezent.

Prezența Domnului este dătătoare de pace. Căutăm pacea, alergăm după ea. Vrem și tânjim adesea după liniștea interioară. Toate acestea le realizează Domnul prin prezența Lui.

Totuși, se prea poate să ne gândim adesea că dacă Domnul e cu noi, niciun rău nu se poate apropia de noi. Invocăm prezența și puterea Domnului atunci când ne vedem în primejdie și ne dorim imediat ca Domnul să ne ferească de acolo.

Totuși, lucrul acesta nu prea e valabil în ce privește viața de credință. Necazurile și suferința își au rolul lor, iar rolul lor e unul edificator.

Mă gândesc la cuvintele Domnului Isus din Ioan 16:33: „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.”
Mă mai gândesc și la cuvintele psalmistului David din arhicunoscutul psalm, Psalmul 23: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine” (v. 4).

Dar totodată mă mai gândesc și la un personaj al Sfintelor Scripturi despre care ni se spune că Domnul era cu el (de fapt, la el voiam să ajung). 

Iosif (despre el este vorba) a fost vândut de către frații lui unor negustori ismaeliți care l-au dus în Egipt și care, la rândul lor, l-au vândut mai departe. În felul acesta Iosif a ajuns în casa lui Potifar. Interesant detaliu, în acest context, este expresia „Domnul a fost cu Iosif” (39:2). Însă și mai interesantă decât aceasta este expresia din următorul verset: „Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el”

Când Domnul a fost cu Iosif, stăpânul lui a văzut. Cum? Cum și-a dat seama Potifar că Domnul era cu Iosif? Versetul 3 continuă: „Stăpânul lui a văzut… că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca.”

Cu alte cuvinte, pentru Iosif „un lucru bine făcut” nu era doar un simplu slogan. Fiindcă Domnul era cu el, lui Iosif îi mergea bine de orice se apuca.

Însă, povestea vieții lui Iosif nu se încheie aici. Biblia ne spune că, cu toate că Domnul era cu Iosif, Domnul a îngăduit ca Iosif să fie acuzat pe nedrept și, ca rezultat al acestei acuzații, să fie aruncat pe nedrept în temniță. 

Oare l-a părăsit Domnul pe Iosif? Versetul 21 ne dă răspunsul: „Domnul a fost cu Iosif și Și-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniței.” Iar în versetul 23 adaugă: „Mai marele temniței nu se mai îngrijea de nimic din ce avea Iosif în mână, pentru că Domnul era cu el. Și Domnul îi dădea izbândă în tot ce făcea.”

Potifar a văzut că Domnul era cu Iosif, Mai marele temniței a văzut că Domnul era cu Iosif, însă povestea vieții lui Iosif nu se încheie acolo în temniță. 

Biblia ne spune că Faraon a avut niște visuri foarte ciudate. Nimeni nu era în stare să i le tălmăcească. Atunci, mai marele paharnicilor care fusese ajutat de Iosif în temniță în urmă cu doi ani, își aduse aminte de Iosif și i-l propuse lui faraon. Nu doar că i-l propuse pe Iosif, dar chiar își argumentă propunerea prin mărturisirea propriei sale experiențe.

Cunoaștem restul întâmplării, nu-i așa? Totuși, vreau să te îndemn la un exercițiu de imaginație pe care probabil nu l-ai mai făcut până acum. Ce spui de Faraon? Cum a văzut el lucrurile? Să fii împăratul unui mare popor, să ai o mulțime de oameni înțelepți, să ai o problemă, oamenii înțelepți să nu-ți poată rezolva problema și cineva să vină la tine și să-ți spună că există un pușcăriaș care cu siguranță te poate ajuta.

Ai da crezare la un astfel de sfat? Ai lua aminte la un astfel de îndemn? Cred că imediat am fi năpădiți de tot felul de prejudecăți. Însă Faraon, probabil din cauza disperării în care se afla, a dat poruncă să-i fie adus Iosif.

Iosif îi tălmăcește visurile și-l mai și sfătuiește pe Faraon ce să facă. Acum, am zice că Faraon din disperare l-a chemat pe Iosif să-i tălmăcească visurile. Dar n-a mai fost vorba de disperare în ce privește primirea sfatului lui Iosif și alegerea lui Iosif în această responsabilitate mare.

Să alegi un pușcăriaș care să aibă al doilea cuvânt în popor, după tine? Păi asta e o absurditate! Nu și atunci când Domnul e cu el.

Când Domnul e cu tine, oamenii văd. A văzut Potifar. A văzut mai marele temniței. A văzut chiar însuși Faraon.

Viața ruptă de păcat,  ruptă de tânjirea după plăcerile de o clipă ale păcatului – aceea este viața în care este prezent Domnul. Pentru că, prin harul Lui, Dumnezeu „ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie” (vezi Tit 2:12).

Nu belșugul, nu prosperitatea, nu sănătatea sunt semnele distinctive ale prezenței lui Dumnezeu în viața unui om, ci sfințenia, ruperea de păcat, dorința după apropierea de Domnul, trăirea pentru slava lui Dumnezeu – acestea sunt semnele distinctive ale prezenței lui Dumnezeu în viața cuiva.

Și, nu uita, când Domnul este prezent în viața unui om, când Domnul este cu cineva, ceilalți văd că e ceva deosebit la acea persoană.

E Domnul cu tine? Sunt pocăința, sfințenia, tânjirea după Domnului lucruri prezente în viața ta? Văd cei din jurul tău semne sau dovezi ale faptului că Domnul chiar este cu tine?

Domnul să fie cu tine!
„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”


Timotei Stoica

marți, 2 mai 2017

Iertat sau blestemat? Ce s-ar întâmpla dacă ai muri imediat după ce-ai comis un anume păcat?


Recent, cineva mi-a adresat o întrebare care mi-a atras curiozitatea. Voia un răspuns direct, sincer și, probabil, argumentat. Am stat și m-am gândit puțin la întrebarea respectivă, după care am hotărât c-ar fi mai bine să scriu câteva gânduri despre acest subiect, gânduri pe care o să le prezint în articolul de față.
Problema adusă în discuție era cazul păcatului lui David cu Bat-Șeba, iar întrebarea suna în felul următor: „Dacă David ar fi murit la 10 secunde după comiterea adulterului, ar fi considerat de Dumnezeu mântuit sau nu?”
Cum aș răspunde la o astfel de întrebare?
În primul rând cred că m-aș gândi la motivația care stă în spatele unei astfel de întrebări. Și nu cred că greșesc dacă spun că, cel puțin într-o anumită măsură, în spatele acestei întrebări se află nesiguranță, teamă, îndoială.
„Dacă mi se va întâmpla și mie să păcătuiesc și imediat după ce voi păcătui să mor, fără să apuc să mă pocăiesc?”
Sincer, cred că un om care moare imediat după ce păcătuiește, fără să se fi pocăit sau să fi avut șansa de a se pocăi de păcatul respectiv, va merge în iad. Biblia spune că nimic neîntinat nu va intra în cer. Ei bine, omul acesta s-a întinat tocmai înainte de a muri.
Acum, nu vreau să mă opresc aici și să las ca nesiguranța, teama și îndoiala să fie alimentate de un astfel de răspuns. Mă mai gândesc la câteva lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc.
Ce fel de păcătos ești tu? Când auzim despre cineva că a căzut într-un păcat mare/grosolan ne înspăimântăm, ne îngrozim, fiindcă probabil am știut acea persoană ca fiind o persoană pocăită.
Spre exemplu, pentru a ajunge la păcatul autosatisfacerii, trebuie ca mai întâi să cauți un moment prielnic în care ești singur, apoi să accesezi un anumit site pe internet. Deci, n-aș prea zice că-i un păcat în care ai căzut sau ai alunecat, ci mai degrabă e un păcat spre care te-ai îndreptat în mod deliberat.
Un alt exemplu: Ca să ajungi să înfăptuiești păcatul adulterului, din nou, e un proces: vezi, îți place, poftești în inimă, ai tot felul de fantezii, iar mai apoi se ajunge la actul în sine.
Un ultim exemplu: Când furi ceva, mai întâi îți iei anumite măsuri de siguranță, când nimeni nu-i prin preajmă și (crezi că) nu te vede. Deci, din nou, nu-i ceva accidental.
Un mare șoc și o mare întrebare e cu privire la diferența dintre sfârșitul lui Iuda și al lui Petru. Amândoi s-au lepădat de Domnul (într-o formă sau alta) și L-au vândut pe Domnul (Iuda pe niște bani, Petru pentru siguranța vieții lui). Însă Iuda s-a dus de s-a spânzurat, iar Petru a plâns cu amar. Amândoi au avut regrete pentru ce au făcut. La amândoi le-a părut rău pentru ce au făcut. Însă au acționat în moduri extrem de diferite. De ce?
Fiindcă unul trăia duplicitar, pe când celălalt nu. Iuda era omul cu două măști, Petru era omul care, de obicei, acționa sub impulsul de moment. Evanghelistul Ioan ne prezintă un detaliu care să mai scadă din șocul nostru în ce-l privește pe Iuda: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea.”
Deci, se poate să trăiești duplicitar, să duci o luptă interioară puternică – fiindcă o astfel de viață cred că-i cea mai dificilă viață posibilă, să pari pocăit în fața celorlalți, însă să nu fi deloc așa! Nu uita, în fața lui Dumnezeu totul este gol și descoperit.
De ce lui David i s-a dat har? De ce David a avut parte de timp în care să se pocăiască? Fiindcă era al Domnului. Era după inima lui Dumnezeu. David prezintă în cuvinte cât se poate de dure și de triste perioada aceea în care ținuse în taină păcatul comis (de fapt, păcatele comise) – vezi, spre exemplu, Psalmul 32.
Personal nu cred că Dumnezeu nu o să-i lase șansa unui om care toată viața L-a căutat pe El cu sinceritate, cu smerenie, cu pocăință, să se pocăiască după un păcat săvârșit. De aceea cu păcatul nu-i de joacă. Dacă tolerezi păcatul din viața ta și ai o atitudine superficială față de păcat, nu te mira de locul unde vei ajunge. Însă, dacă privești cu sinceritate la păcat și, de dragul sfințeniei lui Dumnezeu ți-e groază de păcat, cu siguranță Domnul îți va face parte de harul pocăinței.
Nu suntem desăvârșiți și, prin urmare, pe lângă cele amintite mai sus, cred că întrebarea aceasta este legitimă. Sper să fie izvorâtă dintr-o inimă care dorește să-I fie pe plac lui Dumnezeu și să nu-L întristeze printr-o viață ușoară și o atitudine superficială în ce privește viața de pocăință.
Nu uita, pocăința este un har de care Dumnezeu ne face parte. Însă, realitatea ne confirmă tragedia Harului neglijat al pocăinței (ideea aceasta îi aparține puritanului Thomas Watson, care are o carte extraordinară scrisă pe subiectul acesta).
Să ne facă Domnul parte de harul pocăinței, iar noi să nu dăm cu piciorul în el!

Timotei Stoica