joi, 30 martie 2017

De ce avem nevoie de Duhul Sfânt (sau despre puterea motivației) - O MĂRTURIE CUTREMURĂTOARE



În urmă cu câteva zile, mai exact în ziua de duminică, împreună cu câțiva frați am plecat spre localitatea Igești din Ucraina. Știind de această călătorie cu mai multă vreme înainte, am început să mă rog Domnului să ne dea un timp binecuvântat și să putem fi o binecuvântare pentru cei pe care-i întâlnim și cu care interacționăm. Eu am mers în mare parte în calitate de translator pentru o școală biblică ce-a început în luna ianuarie în Igești.

După ce s-a încheiat prima din cele două zile de cursuri, fratele Grisha, păstorul bisericii din Igești care găzduiește aceste cursuri, m-a invitat să merg cu el în vizită la niște frați bolnavi și să ne rugăm pentru ei. Cu toate că eram obosit, după aproape 6 ore de tradus, am acceptat cu bucurie invitația fratelui de a-l însoți în aceste vizite.

Pentru început am fost în vizită la un frate foarte bolnav, apoi la un alt frate care era în apropierea casei primului frate pe care l-am vizitat. După aceste două vizite, urma să ne întoarcem la biserică, dar în drum i-am sugerat fratelui să oprim și la sora despre care-mi spusese când trecusem cu mașina pe lângă casa ei. Am intrat în casa sorei. De fapt, n-aș putea-o denumi casă, pentru că probabil baia, cămara sau magazia pe care o aveți este mai mare decât micuța cameră a sorei din care este compusă întreaga-i casă.

Am intrat curios în casa sorei, cu dorința de a putea fi o încurajare pentru ea și de a mă ruga pentru ea. Doar de ultimul lucru sunt sigur. În ce-l privește pe primul nu știu, dar știu că eu am fost cel care a fost încurajat. Nu știam la ce să mă aștept, dar pot spune că am simțit c-am fost în prezența unui om al lui Dumnezeu. Sora Stela e în vârstă de 95 de ani, iar dacă ar fi s-o descriu pe scurt, nu cred că greșesc numind-o „erou al credinței”. Emana bucurie și încredere în Dumnezeu. Cu toate că e o femeie bolnavă, nu s-a plâns de nimic, ba chiar a plâns de bucurie c-a fost vizitată.

Ce o face remarcabilă? Dumnezeul pe care Îl are și Căruia Îi slujește și în care se încrede. O femeie a rugăciunii, o femeie care cunoaște greutățile vieții. Era micuță, la începutul școlii, când părinții au luat-o de la școală și au pus-o să îngrijească de vaca ce-o aveau, fiind singură la părinți. Din cauza aceasta, sora Stela n-a reușit să învețe carte până la vârsta de 65 de ani. Cu toate acestea, lucrul acesta n-a împiedicat-o să „strângă Cuvântul lui Dumnezeu în inima ei”. L-a strâns atât de bine, că acum, la vârsta de 92 de ani, cu toate că nu mai vede a citi, poate recita din memorie pasaje întregi din Biblie. Cum le-a învățat? Surori din biserică au ajutat-o să învețe. Îi citeau câte un verset până ce-l învăța. În felul acesta a reușit să învețe o mulțime de versete. La fel stau lucrurile și în ce privește poeziile. Nu le citește, ci le recită. Nu oricum, ci dintr-o inimă simplă, sinceră și bogată. Bogată de Cuvântul lui Dumnezeu, bogată de lucruri sfinte.

E adevărat că atâta vreme cât trăim, creierul nostru înregistrează tot. De ce să-l încarci cu lucruri murdare, cu lucruri stricate, cu lucruri care nu ajută la nimic? Încarcă-l cu lucruri sfinte, cu lucruri ziditoare, cu lucruri extraordinare.

Am fost onorat s-o cunosc pe sora Stela și, totodată, motivat de a fi mai atent la viața mea, la modul în care îmi organizez viața și la ce mă expun. 








SOLI DEO GLORIA!

Timotei Stoica

sâmbătă, 25 martie 2017

De ce atâta lipsă de la Casa Domnului? Iată răspunsul!


De mai multă vreme mă frământă această întrebare. Observ fenomenul acesta nu doar în biserica din care fac parte și în care slujesc, dar și în alte biserici. Prezența la biserică scade văzând cu ochii. Ce-i drept, lucrul acesta nu se întâmplă în toate bisericile, însă foarte multe biserici resimt tristul adevăr.

Am stat de vorbă cu anumiți frați și am conștientizat că prezența la biserică într-un număr tot mai mic a membrilor bisericii locale ia tot mai mult amploare. Gândindu-mă la cauze și motive pentru care se întâmplă asta, mi-am dat seama că cel mai bun lucru pe care-l pot face e să aduc problema aceasta înaintea lui Dumnezeu. Mărturisesc, am ajuns la concluzia aceasta după ce, în repetate rânduri, am crezut că dacă aduc aminte unora de programul bisericii o să vină... Nici pomeneală de așa ceva!

Menționez de la bun început că mi-am dat seama, în urma unei revelații, care-i cauza acestei probleme. Și da, o să ți-o prezint în acest articol. Însă, stai cu picioarele pe pământ și nu te entuziasma prea tare. S-ar putea să-ți pară cam simplistă. Nu știu, poate că chiar pare simplistă. Însă nu e! 

Totuși, înainte de a-ți spune despre ce este vorba, îmi permit ca mai întâi să-ți spun contextul în care am primit această revelație. 
Zilele trecute mă întorceam spre casă de la serviciu. Era o zi friguroasă, eram bine îmbrăcat, iar vântul bătea. În drumul meu am trecut pe lângă un parc de copii. În acel parc era un copil cu tatăl lui (tatăl lui tocmai intrase acolo). Fiind foarte aproape de ei, am încetinit pasul să surprind bucuria copilului care se dădea în leagăn. Când tatăl său s-a apropiat de el, l-a întrebat: „N-ai înghețat?” Care intuiești c-a fost răspunsul copilului entuziasmat? „Nu, n-am înghețat!” Desigur, făcea ceva ce-i plăcea și-i producea bucurie. Cum să recunoască faptul că-i era frig?! Asta cel mai probabil ar fi însemnat curmarea acelui timp frumos și întoarcerea spre casă.

Cam asta mi-a fost dat să aud și să surprind cât timp am trecut pe lângă acel parc. Aproape instant mi-a venit în minte o amintire de pe vremea copilăriei mele (da, am fost și eu copil!). Îmi plăcea mult iarna. Era anotimpul în care ne dădeam cu sania, cu sacul, cu tot ce prindeam, iar activitatea mea preferată era datul în picioare pe pârtie. Asta ținea de echilibru. Era o provocare ce nu putea fi refuzată de niciun copil. Minunată chiar! În perioada aceea aveam o pereche de cizme care alunecau de minune. Într-o iarnă am fost campion al străzii la datul în picioare pe pârtie cu cizmele acelea. După ce iarna a trecut, le-am pus undeva bine, ca să fie gata pentru iarna următoare. Da, a venit și acea iarnă. Ce nu mi-am dat seama eu, însă, a fost faptul că piciorul crește într-un an (sau mărimea cizmei scade?). Mare dezamăgire am avut când mi-am dat seama că piciorul nu-mi mai intră în cizme cu cele două-trei perechi de șosete pe care le purtam. Ce bine că-s ingenios de felul meu! Mi-am zis că n-am nevoie de șosete, dacă lipsa lor mă va ajuta să pot purta cizmele acelea. Și da, chiar m-a ajutat. Frigul și înghețul la picioare erau un preț pe care eram dispus să-l plătesc pentru bucuria de a fi din nou campionul străzii la datul în picioare pe pârtie și-n acea iarnă. La un moment dat, după câteva ore de derdeluș, am mers la un prieten acasă și acolo a trebuit să-mi dau cizmele jos când am intrat în casă. Părinții lui s-au îngrozit când au văzut că-mi lipseau cizmele din picioare și, precum tatăl despre care aminteam mai sus, m-au întrebat dacă n-am înghețat. Normal că răspunsul meu a fost... „Nu!”, spus din toată inima.

De ce se întâmplă astfel? Pentru că atunci când facem ceva ce ne place suntem dispuși să plătim prețul. Nu contează cât de stupid, ridicol sau chiar periculos e acel lucru. De obicei ne hrănim plăcerea cu sacrificiu de sine. Renunțăm la anumite lucruri ca să obținem ceva ce ne place.

Așadar, revin la întrebarea și la problema cu care am început acest articol. Da, am promis că vin cu un răspuns. De ce atâta lipsă de la Casa Domnului? Pentru că nu ne place! Da, acesta-i răspunsul. Și da, pare simplist. Însă, înainte de a arunca cu o piatră în mine, gândește-te puțin la realitatea și la tragedia acestui răspuns. Dacă ești sincer și gândești lucrurile „la rece”, sunt sigur că-mi vei da dreptate. 

Când îți place să faci ceva anume, primul lucru pe care-l faci nu este să aduci o mulțime de motive pentru care nu l-ai face. Însă când vine vorba despre un lucru care nu-ți prea place, atunci lucrurile stau puțin diferit. Multe din motive, de regulă, tind să fie puțin hiperbolizate (sau cel puțin există această tendință), pentru „a da bine”. 

Psalmistul spunea: „Mă bucur când mi se zice: «Haidem la Casa Domnului!»” Îi plăcea să meargă la Casa Domnului! Mergea în locul unde se bucura de prezența Domnului!

Tu mergi? Îți place să mergi sau să... știi tu, motive.

Mă rog Domnului să ne pună pasiune pentru părtășia cu frații și  surorile de la biserică, în prezența Lui binecuvântată!

Acum e sâmbătă seară. Mâine e duminică. Tu ce vei face?
Dumnezeu să te binecuvânteze! :)

Stoica Timotei

luni, 6 martie 2017

De ce diavolul îi atacă atât de tare pe creștini?

Sâmbătă seara, începând cu ora 18.00, la Biserica Betleem din Obcini, Suceava, obișnuim să avem întâlnirea de tineret. Sâmbăta trecută nu am fost foarte mulți. Am fost patru (inclus în numărătoarea aceasta sunt și eu). Însă, cu toate acestea, am avut parte de un timp de părtășie frumos, în care am discutat diverse lucruri, iar la final ne-am rugat.
O problemă pe care am avut-o în atenția noastră a fost despre modul în care diavolul îi atacă pe creștini. Nu am vorbit neapărat despre atacul fizic asupra creștinilor din multe țări în care sunt persecutați, ci mai degrabă despre atacul diavolului prin ispite. Îi place diavolului să ne momească. Iar momelile lui sunt îmbrăcate în ambalaje – de multe ori – irezistibile.
Cum atacă diavolul pe creștini?
·        Fizic: Sunt atâtea țări în lumea în care trăim în care dacă ești creștin riști să plătești cu viața. Și mulți creștini chiar o fac. Diavolul atacă fizic pe creștini.
·        Emoțional: Diavolul atacă emoțiile noastre. Cele mai multe emoții pe care le avem sunt datorită contextului în care ne aflăm. Diavolul luptă atât de tare, încât contextul în care ne găsim ne tulbură, ne frământă, ne face mânioși, invidioși, plini de ură față de anumite persoane, etc.
·        Interior: Sunt atâtea lucruri care ne trec prin minte. O mulțime de gânduri. Diavolul atacă și la nivelul gândurilor noastre. După ce are biruință asupra minții noastre, urmează:
·        Fapte: O hoție nu se întâmplă pur și simplu. Ea a fost hotărâtă, planificată, pusă la cale cu mult înainte. Un adulter nu se întâmplă din senin. El a început cu multă vreme la nivelul minții tale, până să fie înfăptuit. Domnul nostru a spus: Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28).
Lista modurilor în care diavolul îi atacă pe creștini poate continua, exemplele la fel. Însă lucrul pe care aș vrea să-l scot în evidență este un motiv pentru care diavolul face toate acestea.
Nu știu dacă ți-ai pus vreodată această întrebare, însă diavolul nu acționează la voia întâmplării. Motivația lui pentru care face toate aceste lucruri este cât se poate de puternică, de aceea el atacă din răsputeri și jubilează atunci când un creștin păcătuiește.
„Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.» Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” (Isaia 14:12-15)
Diavolul nu a fost dintotdeauna așa. El era în cerul lui Dumnezeu și se bucura de prezența glorioasă a lui Dumnezeu. Apoi, într-un anume moment, s-a înfiripat în mintea lui gândul că poate fi mai mare ca Dumnezeu. Lucrul acesta a dus la nimicirea lui.
Omul, creația lui Dumnezeu, coroana creațiunii lui Dumnezeu, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a căzut și el în păcat. Dar, spre deosebire de diavolul, omul poate deveni o nouă făptură în Hristos, și poate ajunge în locul minunat pe care Domnul Isus îl pregătește tuturor aleșilor Săi.
Gândește-te puțin la acest lucru: diavolul știe de unde vine și știe încotro se îndreaptă. Soarta lui este pecetluită. Nicio șansă pentru el să se întoarcă în cer. Iadul a fost pregătit pentru diavolul și îngerii lui. Așa ne spune Mântuitorul: „Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!»” (Matei 25:41).
Diavolul știe că el nu mai are nicio șansă să se întoarcă în cer. Însă creștinilor li se dă această șansă. Oare câtă invidie are el pe creștini? Oare câtă invidie și ură are el pentru aceia care Îl urmează pe Domnul?
Acum, revin din nou la întrebarea de mai sus: De ce diavolul îi atacă atât de tare pe creștini? Răspuns: din invidie. El știe că nu va mai ajunge acolo și se luptă cu toate puterile ca nici oamenii să nu ajungă acolo.
De aceea, pe paginile Sfintelor Scripturi găsim adesea îndemnuri la o viață de sfințenie, la o viață de veghere. „Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12). „Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea” (Filipeni 2:12). „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10).

Domnul să ne ajute să-I fim credincioși Lui până la capăt!

Timotei Stoica

duminică, 5 martie 2017

Ai mulțumit vreodată descrescător Domnului pentru binecuvântări?

Era doar o idee ce mi-a trecut prin minte. O frământam, o răsuceam, doream s-o fac să se dezvolte. Însă nu reușeam să-i găsesc cuvintele potrivite ca s-o descriu. A rămas, așadar, dichisită undeva în mintea mea, până la un moment dat când eram aproape adormit. Atunci am auzit-o predicată. Ideea pe care n-o puteam descrie, am auzit-o descrisă de altcineva într-un mod atât de frumos! (Apoi am adormit bucuros.)

Cu ceva vreme în urmă am scris un articol despre momentul în care Îi mulțumești Domnului pentru binecuvântări. Acesta-i un aspect foarte important. Acum însă, vreau să ne îndreptăm atenția asupra unui alt aspect, legat tot de mulțumirea pentru binecuvântări. 

I-ai mulțumit vreodată lui Dumnezeu pentru binecuvântări în mod descrescător? Se poate să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru binecuvântări în mod descrescător? Ce înseamnă aceasta? Cum poate fi făcută?

Cât încă suntem pe acest pământ, chiar și multe dintre binecuvântările lui Dumnezeu sunt limitate de timp. Primim din partea lui Dumnezeu anumite binecuvântări doar pentru o perioadă anume de timp. Cu toate că ne-am dori să țină mai mult, ele sunt limitate în timp și spațiu. Prin urmare, după ce începi să nu mai ai parte de o astfel de binecuvântare, Îi mulțumești tu lui Dumnezeu pentru ea?

Sănătatea este o mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Însă gândește-te cum ar fi să primești diagnosticul unei boli mortale, aflată și în fază terminală. În acele momente, poți tu să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru sănătatea pe care ai avut-o până atunci?

O altă binecuvântare mare de care Dumnezeu ne face parte este prin oamenii pe care i-a așezat în jurul nostru. Mă gândesc la cei din familie, la prieteni, la cunoscuți, la cei din biserică - oameni care sunt o binecuvântare pentru noi. Însă nici ei nu trăiesc veșnic pe pământul acesta. Chiar astăzi am auzit că urmau să fie ținute în zonă două înmormântări. Oameni care au fost o binecuvântare pentru alții. Probabil că acum, când citești aceste rânduri, te gândești și tu la câteva astfel de persoane care au fost o binecuvântare pentru tine și care acum nu mai sunt. Poate ți-a fost tată, mamă, bunic, bunică, unchi, mătușă, soț, soție, fiu, fiică, nepot, nepoată, vecin, cunoscut, apropiat, prieten, însă nu se mai află în viață. I-ai mulțumit Domnului pentru binecuvântarea pe care acea persoană a adus-o în viața ta? 

Cred că trebuie să ne deprindem să-I mulțumim lui Dumnezeu și într-un mod descrescător pentru binecuvântările de care ne face parte. Și atunci când nu mai avem parte de ele, să-I putem mulțumi lui Dumnezeu din toată inima pentru că ne-a făcut parte de ele. Și să-L lăudăm pe Domnul. Să-L lăudăm pe El din toată inima.

Acest lucru poate suna nou în mintea ta, însă e un concept vechi, foarte vechi. Ne spune Scriptura despre un om al lui Dumnezeu, un om cu care Dumnezeu Se lăuda. Chiar și în fața diavolului. Omul acesta a avut o mulțime de binecuvântări din partea lui Dumnezeu: averi care-ți luau o bucată de vreme doar să le numeri. A avut case, slujitori cât cuprinde, multe turme de animale și a avut și 10 copii.
Omului acesta, într-o zi, i se aduc mai multe vești: boii și măgărițele i-au fost prădate, oile și slujitorii cu oile i-au fost arși de un foc coborât din cer, cămilele i-au fost prădate, toți copii i-au murit fiindcă locul în care se aflau s-a prăbușit peste ei. Toate aceste vești au venit la urechile lui Iov ca pe bandă rulantă. Binecuvântări de care Dumnezeu i-a făcut parte, dintr-o dată Iov nu le mai avea. Gata! Gata cu boii și măgărițele! Gata cu oile! Gata cu cămilele! Gata cu slujitorii! Gata cu copiii! Ce-a făcut Iov?

„Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat şi a zis: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!»” (Iov 1:20, 21).

E greu să-I mulțumești Domnului în mod descrescător pentru binecuvântări, însă nu e imposibil. Cultivă un astfel de obicei. N-o să-ți strice, ba dimpotrivă, o să-ți fie de folos.

În încheierea acestui articol cred că se potrivesc foarte bine cuvintele psalmistului David din Psalmul 118:25: „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”

Timotei Stoica

sâmbătă, 4 martie 2017

Să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să păcătuiești!? E posibil așa ceva?

În câteva biserici în care am predicat în ultima perioadă am vrut să văd care-i reacția celor din biserică în urma unei întrebări și a unei probleme care mă frământă de mai multă vreme. Întrebarea sună cam așa: Te-ai rugat vreodată Domnului să te ajute să păcătuiești?

Reacția celor care aud această întrebare și care nu dau loc gândurilor să se frământe mai mult la ea, e una de puțin șoc (cum de-am îndrăznit să întreb așa ceva!?), urmată numaidecât de o negare clară. Nu se poate să ne rugăm Domnului să ne ajute să păcătuim! Care creștin face așa ceva?

Chiar așa, ce creștin ar face așa ceva? Cu siguranță unul care nu iubește pocăința, care tratează pocăința cu superficialitate, care are doar pe masca pe care o afișează puțină umbră de pocăință și cam atât.

Mă gândesc c-am ajuns vremuri în care multor creștini nu le mai place pocăința. Dură afirmație, nu-i așa? Din păcate, cam așa văd eu lucrurile. Se pune mai mult accent pe multe alte lucruri (care nu neapărat ar fi rele în ele însele), însă accentul pus pe pocăință scade drastic.

Dă-mi voie să-ți dau câteva exemple cu privire la această întrebare care-a început (probabil) să te macine puțin:

  • E vorba despre un elev la școală care se află în fața unui examen important. Pentru că și-a ocupat timpul cu alte activități în afară de cea de-a învăța și de a se pregăti pentru examen, se gândește el că poate îl va putea fenta pe profesor și va putea să se folosească de sursele de inspirație pe care și le face cu puțină vreme înaintea examenului. Frica, în timpul examenului, îl motivează să spună o rugăciune tainică: „Doamne, fă să nu mă prindă!” Că doar, vorba aceea: „Hoțul neprins, negustor cinstit.”
  • E vorba despre acea bârfă pe care ai spus-o cu pasiune și înflăcărare acum câteva zile și care a ajuns și la urechile celui pe care l-ai bârfit. Pentru că vrei ca aparenta relație bună care este între voi să nu se strice, vâri o rugăciune tainică: „Doamne, fă să nu afle că de la mine a pornit totul.”
  • Ești la volan și știi că pentru o siguranță cât mai sporită în trafic, există un cod rutier. Însă, fiindcă te grăbești, sau ai tu alte motive gata de a le spune, le calci în picioare: centura nu ți-ai pus-o, nu mai semnalizezi, treci pe linie continuă, sub 100 km/oră nu poți conduce în localitate și, cu toate că mașinile din față te atenționează (blițează) că e poliția în față, nu le dai atenție, și continui. În cele din urmă, vezi poliția în față, încetinești, îți pui centura, și în gând se vâră o rugăciune: „Doamne, fă să scap fără să mă tragă pe dreapta.”
Exemplele ar putea continua, însă mă opresc aici (mai ales că trebuie deja să plec din casă și să merg la întâlnirea de tineret!). Vreau, totuși, să te îndemn să privești cu seriozitate la această problemă. Cu pocăința nu-i de joacă. Pocăința nu doar se predică, ea se trăiește. Dar să fie o pocăință sinceră, autentică.

O viață caracterizată de o astfel de pocăință îmi doresc! O astfel de viață îți doresc și ție.

Doamne, ajută!

Timoei Stoica