sâmbătă, 30 decembrie 2017

Atitudine în încercări (gânduri de sfârșit de an)

Parcă nu-mi vine să cred că în mai puțin 48 de ore anul 2017 intră deja în istorie. O istorie încărcată. Un an mai intens. Și un Timotei mai obosit.

Nu știu cum a fost pentru tine anul acesta, însă știu cum a fost pentru mine. Dacă e să-l rezum în câteva cuvinte, cred că aș putea spune c-a fost unul dintre cei mai plini de confuzie ani din viața mea. Confuzie nu din cauza lipsei de informații, ci din cauza cunoașterii lor. 

Însă, un lucru pe care l-am învățat este să nu mai privesc atât de mult pe orizontală și să încep să privesc tot mai mult în sus. De acolo vine ajutorul! 

Oare câți dintre cei care-și spun creștini sunt cu adevărat creștini? Obișnuiam să spun într-o vreme (și încă sunt de aceeași părere!) că dacă Dumnezeu ne poruncește să nu ne temem, putem înțelege de aici că îngrijorarea sau teama reprezintă un păcat înaintea lui Dumnezeu.

Cred că dacă privești retrospectiv la anul care e spre apus, poți indica momente în care Dumnezeu ți-a dat biruință. Îți aduci aminte cât de stresat și îngrijorat erai în acele încercări și cât de frumos Dumnezeu a dat rezolvare?

Acum, având acele lucruri împrospătate în memorie, oare de ce suntem așa de... lași?! Știm că Dumnezeu e în control, e suveran! Cum să nu știm asta? Ba chiar lucrurile acestea le spunem cu îndrăzneală despre Dumnezeu. Însă atunci când vine încercarea, atitudinea ta poate să spună că El nu prea e suveran în viața ta, în situația în care te găsești.

Și atunci, la ce te ajută doar să știi astel de lucruri despre Dumnezeu (care sunt adevărate!), dacă nu-ți ajută la nimic în momentul în care ai nevoie ca ele să-ți influențeze și să-ți modeleze atitudinea? 

Îmi place foarte mult cum Iavov, fratele Domnului Isus, pune problema. El spune direct, încă din introducerea epistolei sale, să privești ca o mare bucurie când treci prin felurite încercări (vezi Iacov 1:2). Wow! Ce îndrăzneală! Sau poate unii vor zice: „Câtă neobrăzare! Ăsta nu știe prin ce trec eu!”
Cu toate acestea, îndemnul lui Iacov nu se încheie aici, fiindcă imediat după aceasta continuă cu următoarea sintagmă: „ca unii care știți...” (Iacov 1:3a). Deci, are un rost foarte mare cunoașterea! Ce știm? „... că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare” (Iacov 1:3b).

Hmm... Oare chiar se merită? De ce n-a spus bani? Avere? Prosperitate? Fericire? Împlinire? Viață lungă și fără probleme? De ce răbdare? Ei bine, răspunsul îl veți găsi căutând să citiți versetul 4 din același capitol.

Apostolul Iacov știa că e importantă cunoașterea. Însă mai știa că aceasta trebuie folosită în viața de zi cu zi, nu ținută la naftalină.

Știind aceste lucruri și privind în urmă, retrospectiv, în anul 2017, cred că fiecare dintre noi găsește nenumărate motive pentru a-I fi recunoscători lui Dumnezeu. Da, chiar și pentru încercări!

Neștiind ce va aduce anul 2018, însă știind aceste lucruri, vă îndemn să nu le dați uitării și să nu le abandonați când dați de greu. 
Anul care ne stă înainte să vă fie un an frumos, în care să trăiți cu Domnul zi de zi.

„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”

Timotei Stoica

duminică, 19 noiembrie 2017

E costisitor doar să ai impresia că ai o învățătură bună/sănătoasă?

Mi s-a întâmplat recent. Ca să fiu mai clar, chiar azi dimineață. Eram bucuros că, după calculele mele, nu urma să întârzii la biserică. Așa am plecat de acasă. Însă neprevăzutul a avut loc. Pe măsură ce mă apropiam de stația de autobus un gând mi-a trecut prin minte, anume să verific dacă am telefonul, cheile de la biserică și portofelul la mine. Cheile le-am avut. Telefonul l-am avut. Însă ceva lipsea.



„Timotee, cum te vei urca în acel autobuz dacă n-ai ce-ți trebuie?” Portofelul nu era în locul lui de drept, ci era lăsat singur în casă.



Fără să mai stau pe gânduri, am făcut stânga împrejur, am grăbit pașii și iată-mă îndreptându-mă din nou spre casă. Când m-am apropiat de casă am sunat după un taxi, ca să recupăr timpul pierdut și să nu întârzii la biserică. Am ajuns acasă, am zărit portofelul, l-am luat, taxiul a venit și m-a dus la biserică.


Pentru lecția ce-am învățat-o azi am plătit niște bani. Eram programat la timpul de studiu biblic din biserică și textul ce urma să-l avem în atenția noastră era din Tit 1:5-16, un pasaj care pune accentul pe importanța învățăturii sănătoase, demascarea învățătorilor falși și „astuparea gurii acestora”.


Se poate să crezi că învățătura pe care o accepți e bună, dar să nu fie deloc așa? Dacă în felul acesta stau lucrurile, e costisitor doar să ai o astfel de impresie?

Pe mine m-a costat. De fapt, procentual vorbind, m-a costat cu 500% mai mult sau, altfel spus, de cinci ori mai mult. Biletul de autobuz m-ar fi costat 2 lei, însă călătoria cu taxiul a făcut de cinci ori mai mult. Am avut impresia... că toate lucrurile sunt bune... că am tot ce-mi trebuie... că nu-i nicio problemă... că lucrurile se îndreaptă în direcția cea bună. Însă m-am înșelat. M-am gândit că am fost gata când, de fapt, n-am fost nici măcar pe aproape.


De ce e importantă învățătura? Pentru că pe baza ei ne trăim viața. Fie că ne dăm seama, fie că nu. Vă amintiți de slujitorul care a primit doar un talant? Avea o înțelegere anume cu privire la stăpânul său, fapt care l-a făcut să-și ascundă talantul tot acest timp. Vă aduceți aminte de bogatul căruia i-a rodit țarina? A crezut că-și poate hrăni sufletul cu lucruri materiale, scoțându-L cu totul pe Dumnezeu din ecuația vieții lui. Așadar, a trăit ca atare, pe baza raționamentului său, ideii sale, gândurilor sale... însă nu acei mulți ani pe care-i aștepta, ci doar câteva ore.


Sunt mulți astăzi, mai ales printre tinerii creștini, care spun că s-au săturat de atâtea învățături și de atâtea doctrine. „Litera ucide, dar dragostea susține” și tot soiul de sloganuri. Și pe mine m-au abordat mai mulți tineri de-a lungul scurtei mele vieți, tineri care mi-au spus astfel de lucruri. Însă concluzia la care am ajuns este aceasta: Ca să poți trăi bine, trebuie să ai o temelie sănătoasă. Nu-ți poți baza viața de credință doar pe niște emoții, sentimente, trăiri. Ea trebuie să fie fundamentată pe Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu.

Având o învățătură sănătoasă ai ocazia să trăiești bine, după voia lui Dumnezeu. Credința vine în urma... AUZIRII! A ce anume? A Cuvântului lui Dumnezeu.

Problema este următoarea: Tot mai mulți dintre cei care își spun creștini consideră Biblia o carte învechită, irelevantă, insuficientă, insuportabilă (și aș mai fi continuat lista dacă mi-ar mai fi venit în minte alte cuvinte asemănătoare care să înceapă cu litera i).

Apostolul Pavel vorbește despre această problemă, descriind-o ca fiind o caracteristică a grelelor zile de pe urmă, când oamenii nu vor suporta adevărata învățătură a Cuvântului lui Dumnezeu și-și vor da învățători după poftele lor.
Iată, așadar, de ce e important să ai o învățătură sănătoasă.

Ne trebuie un zel ca al creștinilor din Bereea. Nu conta pentru ei că însuși apostolul Pavel le predica, ei cercetau să vadă dacă ce li se spusese era adevărat, conform Cuvântului lui Dumnezeu. Așa trebuie și noi să procedăm. Să învățăm de la ei. Să nu acceptăm totul de-a gata, doar pentru că-i spus de cineva cu renume sau doar pentru că-i spus într-un mod captivant. Dimpotrivă, totul trebuie văzut și comparat în lumina Scripturii.

De asemenea, așa cum am menționat mai devreme, e important să ai o învățătură sănătoasă, pentru că aceasta îți poate modela trăirea, mărturia, conduita. Nu-i în mod automat, în sensul că dacă ai o învățătură sănătoasă, automat și trăirea ta este sănătoasă, însă aceasta-i calea, acesta-i primul pas, aceasta-i temelia.


Chiar e costisitor doar să ai impresia că ai o învățătură sănătoasă, când de fapt ea nu este așa? Eu doar avut-am impresia că toate lucrurile erau bune în ce mă privește pe mine azi dimineață. Această percepție greșită a lucrurilor m-a făcut să plătesc de cinci ori mai mult. Din păcate, pe plan spiritual prețul care va fi plătit nu poate fi comparat cu acesta. E infinit mai mare.

„Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege»” (Matei 7:21-23).



„Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți” (Ioan 13:17).


Domnul să ne ajute!


Timotei Stoica


joi, 9 noiembrie 2017

Ai renunța la posibilitatea unei vieți mai bune, mai lipsite de griji? Dacă da, pentru ce anume? [LECȚIE DE LA IEREMIA]



DISCLAIMER: Trecut-a ceva vreme de când am scris ultimul articol, de fapt de când am mai scris ceva. După astfel de pauze mi-e greu să reiau și să-mi aștern în scris diverse gânduri. Totuși, ceea ce vei citi în acest articol sunt câteva gânduri pe care Domnul mi le-a pus pe inimă în timp ce citeam textul biblic pe care-l aveam la rând pentru timpul de studiu biblic din seara aceasta de la biserică.


Dacă ți s-ar oferi vreodată posibilitatea să alegi între o viață frumoasă, promițătoare, plină de siguranță și de tot felul de beneficii și o viață mizeră, trăită cu frica în sân, înconjurat fiind de oameni care nu prea apreciază lucrarea ta, care-și bat joc de tine, oare ce ai alege? Ai renunța la o astfel de oportunitate? Dacă da, în schimul a ce anume?

În textul biblic din seara aceasta am văzut că lui Ieremia i s-a dat ocazia aceasta. Sunt multe lucruri de spus din acest pasaj, însă vreau să mă concentrez doar asupra acestui gând. Despre ce pasaj biblic să fie vorba? Ieremia 40.

Textul ne spune că Nebuzaradan, căpetenia străjerilor babilonieni, i-a dat ocazia aceasta lui Ieremia („Acum, iată, te izbăvesc astăzi din lanţurile pe care le ai la mâini; dacă vrei să vii cu mine la Babilon, vino, şi voi îngriji de tine. Dar, dacă nu-ţi place să vii cu mine la Babilon, nu veni. Iată, toată ţara este înaintea ta, du-te unde vei crede şi unde-ţi place să te duci!” - versetul 4). Omul lui Dumnezeu avea de ales între a merge în Babilon și a trăi pe picior mare, având la dispoziție o mulțime de lucruri și de privilegii sau a rămâne cu rămășița de evrei, pleava societății, oamenii aceia în dreptul cărora babilonienii au considerat că ar fi mai degrabă o risipă pentru ei să-i mai ia în robie („Ieremia s-a dus la Ghedalia, fiul lui Ahicam, la Miţpa şi a rămas cu el în mijlocul poporului care rămăsese în ţară. Când au aflat toate căpeteniile oştirilor care rămăseseră pe câmp cu oamenii lor că împăratul Babilonului a pus ca dregător al ţării pe Ghedalia, fiul lui Ahicam, şi că i-a încredinţat bărbaţii, femeile, copiii şi pe aceia din săracii ţării care nu fuseseră luaţi robi în Babilon - versetele 6, 7).

Probabil am zice din start că e mai bine o viață mai prosperă, mai în siguranță, mai ferită de pericol. Cine-ar mai sta pe gânduri dacă i s-ar oferi o astfel de oportunitate? Ieremia. Pare-se că Ieremia nu a dat niciun răspuns, iar rezultatul este întoarcerea lui în mijlocul oamenilor oropsiți ai lui Israel, acea rămășiță de israeliți care au fost lăsați în pace.

Ieremia a ales să se asocieze cu oamenii aceștia.

Nu știu cum vezi tu biserica locală, însă știu că nu e plină de oameni perfecți. Poate de oameni ipocriți, poate de oameni sinceri, dar mult prea sinceri și „înguști” sau tradiționaliști. Poate că-i plină de oameni distruși de fel și fel de probleme. Cu siguranță nu ți-ai dori să fii parte a unei astfel de comunități. Însă Ieremia lucrul acesta l-a ales. El empatiza cu ei. Lui îi era milă de ei. În ciuda acuzațiilor care îi fuseseră aduse înainte în atât de multe ocazii, Ieremia îmi pare cel mai evreu dintre evrei. Să renunți la un privilegiu extraordinar ca să fii alături de oameni pentru care ai plâns aproape toată viața, ai mijlocit și ai suferit nu o dată, ci de mai multe ori, din pricina lor.



Mi-a plăcut un gând pe care l-am auzit de curând: „Dumnezeu și atunci când pedepsește, pedepsește cu o inimă de Tată.” Ideea pe care o scotea în evidență acest păstor era că Dumnezeu niciodată nu pedepsește din dorința de răzbunare. E un principiu bun de ținut minte!

Ieremia a avut de ales și a ales bine!

Tu ce alegi?

Să mergi la biserică (da, la biserica aia cu oamenii ăia demodați, înguști, primitivi etc) sau să stai în casă sau să alegi să faci alte lucruri?

  
Am avut un exemplu frumos în seara aceasta la biserică: un tânăr care e student, lucrează și part time și a venit și la biserică la părtășie și, nu, nu e din biserica locală, însă a căutat o adunare la care să vină să se închine (s-a și rugat fără să fie numit!). 
Vreau să mă las motivat și încurajat de exemplul lui Ieremia. Același lucru ți-l doresc și ție. 
Doamne, ajută!


Timotei Stoica

marți, 5 septembrie 2017

Gânduri de bine, despre prietenie (Gabi Miron)

Când mă gândesc la felul minunat în care Dumnezeu ne-a creat, mi-e pur și simplu imposibil să nu mă gândesc la capacitatea de a relaționa, capacitate pe care El a pus-o în noi.

Cred că una dintre cele mai mari binecuvântări de care Dumnezeu ne face parte, ca oameni, este să avem în jurul nostru persoane pe care să le putem numi prieteni.

Biblia abundă de versete legate de prieteni și prietenii. De asemenea, ea ne oferă și îndrumări, dar și avertizări cu privire la cum trebuie și cum nu trebuie să fie o prietenie.

De vreo 11 ani Domnul a început să mă copleșească cu această binecuvântare. Se spune că dacă o prietenie durează mai mult de 7 ani, aceea nu mai e prietenie, e ca o relație de sânge. Ei bine, au trecut vreo 11 ani de atunci.

Atunci? Ce atunci? Atunci când Dumnezeu mi-a dat ocazia să-l întâlnesc, să-l cunosc și să mă împrietenesc cu Gabi (poza nu e așa de veche!!)
Suntem tot timpul de aceeași părere? Nici în ruptul capului! Însă nu țin minte să fi fost vreodată supărat unul pe celălalt din cauza vreunei răutăți (Eh, bine! Poate doar supărări de scurtă durată!). Totuși, nu vreau să mă depărtez de ideea menționată mai sus: E minunat să ai parte de această binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

Când ai prieteni, poți discuta și împărtăși tot felul de lucruri cu ei (așa cum se poate vedea în poza de mai jos). 

Timpul trece altfel. Viața e mai bogată. Greutățile devin parcă mai ușoare. O parte din frământări parcă dispar. Atunci când ai pe cineva cu care să le împărtășești și care să nu vadă totul doar ca pe un puzzle, încercând numaidecât să vină cu câte o soluție, să se uite la tine de sus în jos (chiar dacă poate e mult mai înalt!), ci pur și simplu care te ascultă și îți e alături.

Totuși, Domnul a rânduit ca drumurile noastre să se depărteze (nu neapărat să se despartă!), iar distanța geografică își spune adesea cuvântul. Mă bucur că Domnul te-a binecuvântat cu un minunat tovarăș de viață.

Chiar ești pe mâini bune! Raluca, ai o adevărată binecuvântare și comoară lângă tine. Prețuiește-o. Iubește-o. Gabi, nu uita să-i dovedești zilnic ce tocmai am scris despre tine (nu vreau să pară doar cuvinte spuse-n vânt).

Mă rog Domnului să te binecuvânteze cel puțin la fel de mult ca până acum și să te ajute să fii cu totul al lui, să fii mereu o binecuvântare pentru Raluca și, împreună, să fiți mereu un ajutor unul pentru celălalt și, de ce nu, să vă aducă mai repede și mai des și pe la Suceava.

„Nașii” tăi (voștri) vă salută și vă doresc tot binele din lume (și din cer!).

 
Timotei (și Renata cred că e de acord!) Stoica

sâmbătă, 5 august 2017

Viață sau moarte?

De câteva zile mă confrunt cu niște sentimente pe care încerc să le înțeleg și nu prea reușesc. Mi-am dat seama încă o dată cum, prin ceea ce facem, îi afectăm foarte mult pe cei din jurul nostru. 
Astăzi a fost una dintre cele mai ciudate zile din viața mea.

Miercuri dimineață tatăl meu m-a sunat și mi-a comunicat o veste care m-a șocat. Un unchi de-al meu din Racovița a hotărât că nu mai are pentru ce trăi și și-a încheiat socotelile cu acest pământ lăsând, prin decizia lui numai durere și o mulțime de întrebări fără răspuns. Am fost șocat la auzul acestei vești și chiar acum încă sunt șocat și nu-mi vine să cred. Fiind la lucru, am încercat să continui traducerea la care lucram, însă nu am mai fost în stare de nimic. Atunci am hotărât că nu mai sunt eficient dacă rămân la serviciu. Și tot atunci am hotărât să mă pornesc în călătorie spre Racovița.

Am fost două nopți la căpătâiul unchiului meu și în minte mi se perindau tot felul de amintiri plăcute cu el. De câțiva ani obișnuiesc să vin acasă la Racovița în luna octombrie pentru a-l ajuta la cules de porumb pe tatăl meu. Acum doi ani, în mai multe zile, unchiul Bogdan a fost acela care m-a însoțit pe câmp și mi-a dat o mână de ajutor. A fost omul acela care mereu sărea în ajutor și lucra cot la cot alături de tine.

În fața acestui eveniment tragic stau și mă întreb cât de importantă e viața. Dacă nu ai un scop pentru care să trăiești, când disperarea, descurajarea și deprimarea își fac loc, apar și gânduri suicidale. Și cred că atunci și diavolul aduce gânduri de vinovăție extraordinar de împovărătoare. Dar, dacă ești al Domnului și Îl cunoști în mod personal pe Domnul vieții, chiar și atunci când ți-e greu, știi unde să-ți pui încrederea.

Spuneam că astăzi a fost una dintre cele mai ciudate zile din viața mea pentru că am participat, după înmormântarea unchiului meu, la nunta unui prieten foarte bun. Inițial credeam că n-o să ajung la nuntă și i-am comunicat încă cu săptămâni bune în urmă că nu o să ajung la nunta lui. Aveam regrete din cauza aceasta, fiindcă foarte multe amintiri plăcute mă leagă de el. 

De la tristețe și întrebări fără răspuns, la bucurie și voie bună. De la moarte la viață. De la disperare la bucurie. De la sfârșit la un nou început. 

M-am bucurat la nuntă. M-am bucurat c-a mai fost loc și pentru mine la nunta lui Cristi și Adelina. M-am bucurat că mi s-a dat ocazia să rostesc câteva cuvinte la cununia lor religioasă. Însă, cu toate că am încercat să fiu în totalitate, trup și suflet alături de Cristi și de Adelina, n-am putut să nu simt aceste contraste adânc în inima mea.

Căsătoria e „invenția” lui Dumnezeu. Viața e creația lui Dumnezeu. Păcatul distruge. Diavolul pervertește lucrarea lui Dumnezeu. Păcatul aduce întunecime. Păcatul ne înstrăinează de Creator. 

Printr-o decizie poți lăsa numai durere și întrebări fără răspunsuri în viețile celor de lângă tine, iar printr-o decizie (unanimă) poți produce mare bucurie celor din jurul tău, împlinind astfel și voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu e Acela care creează. Dumnezeu e Acela care dă viață. Dumnezeu e Acela care dă sens vieții. Viața cu Domnul e cea mai minunată viață. Îl cunoști? Este El Domnul tău? Ești și tu al Lui?
El dă mângâiere chiar și-n valea umbrei morții. El dă pacea Lui, o pace care întrece orice pricepere.

Mă rog Domnului să ne ajute să-L cunoaștem cu totul pe El, să fim ai Lui cu totul și să ne trezim cu adevărat la realitate.

El s-o mângâie pe mătușa Tina în văduvia ei, să-i binecuvânteze pe copii (Adina și Cosmin) și pe nepoți și să-i întărească în această grea încercare.
Domnul să-i binecuvânteze pe Cristi și pe Adelina. Să-i ajute să devină una în El. Să fie o familie unită. Să învețe să se iubească cu o iubire jertfitoare. Să fie armonie și binecuvântare în căminul lor.

Domnul să te binecuvânteze și pe tine, cel/cea care citești aceste rânduri, și să-ți călăuzească întreaga viață!

Timotei Stoica

sâmbătă, 8 iulie 2017

Democrație sau „demoncrație”?

Cu ceva vreme în urmă mi s-a dat ocazia să aud pe cineva rostind aceste cuvinte. Nu am prins contextul în care au fost spuse, deci nu știu dacă au fost dezvoltate și cum anume.

Totuși, aceste cuvinte nu mi-au dat pace și, cu toate că nu mă gândeam deloc atunci că o să scriu un articol despre ele, iată-mă în fața faptului împlinit. Le-am dat uitării, trecând mai bine de o lună de când le-am auzit și azi, pe când mai revedeam câteva lucruri pentru slujirea de mâine, cuvintele acestea mi-au venit în minte.

Democrația e ceva ce oamenii au nevoie! Avem nevoie de democrație, nu-i așa? Lucrul pe care cei mai mulți români și-l doreau înainte de '90 era democrația. Îmi aduc aminte cum o soră din biserica din Racovița îmi spunea ce mare șoc a avut când, în biserică, l-a auzit pe tatăl meu rugându-se pentru căderea comunismului și pentru democrație și uși deschise pentru Evanghelie, chiar pe stadioane. Lucrul acesta se întâmpla prin anii 1985-1986.

Acum, au trecut deja mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului din țara noastră și parcă lucrul pe care și-l doreau creștinii înainte nu-i chiar așa o mare binecuvântare. Da, s-au deschis oportunități pentru vestirea Evangheliei, pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Da, poți merge la biserică fără teama vreunui informator care să te dea pe mâna securității, dar... mergi?

Nu-i un lucru nou și nu-i un lucru regional: bisericile se golesc din ce în ce mai mult. Ditamai clădirile „adăpostesc” în sfânta zi de duminică câțiva enoriași care vin să-I mulțumească Domnului pentru bunătatea Sa arătată față de ei.

Dacă ar fi să alegem între libertate sau robie, cu siguranță, mânați de instinct, am alege libertatea. Libertatea în Hristos este adevărata libertate. Însă libertatea aceasta nu înseamnă independență, pentru că independența de Dumnezeu înseamnă moarte spirituală. Dependența de Dumnezeu înseamnă viață. Dar, se mai poate vorbi de libertate când includem în discuție și cuvântul dependență? Da, cu siguranță! Fiind dependenți de Dumnezeu suntem cu adevărat liberi. 

De fapt, un lucru foarte interesant: într-un sens, suntem cu toții robi. Priviți ce ne spune apostolul Pavel: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (Romani 6:16). Nu la întâmplare atât Pavel, cât și Iacov se descriu pe ei înșiși ca fiind robi ai lui Hristos.

Ce este democrația? Este binecuvântare sau „demoncrație”? Ne îngrozim de starea morală a lumii din zilele noastre! Corectitudinea politică și toate demonstrațiile pentru „libertate de gândire” pe mine unul mă înspăimântă. A fost un om(și încă mai trăiește!)  care s-a descris pe sine ca fiind liber cugetător. A fost ales ca președinte al țării noastre. Știi care-i prima lege pe care a dat-o (sau a aprobat-o)? Avortul. Iar acum, dacă România nu e în top la fotbal sau la alte diverse sporturi, e campioană la crime în pântece. Pântecele mamei, locul care trebuie să fie cel mai sigur pentru făt, a ajuns să-i fie mormânt.

Nu cumva toate acestea sună mai mult a „demoncrație”?

Pentru tine ce este democrația, libertatea?

O înlesnire pentru mersul la biserică?
O ocazie imensă de a vorbi cu vecinii/colegii/prietenii despre Dumnezeu?
O oportunitate de a merge cu Evanghelia?
Un prilej de a te apropia mai mult de Dumnezeu?
O situație de a-L reflecta pe Hristos?

Domnul să ne ajute să trăim pentru El și pentru slava Lui!

Timotei Stoica


duminică, 2 iulie 2017

De ce (și) creștinii se complac într-o viață păcătoasă?

Rămân șocat adesea observând impulsurile pe care le am în anumite momente sau gândurile care-mi trec prin minte. Nu de puține ori mă opresc și mă gândesc la toate acestea și mă întreb de ce și-au făcut loc acolo, în mintea mea.

Ascultam deunăzi o predică, iar predicatorul, printre altele, spunea: „Îți vei da seama cât de rău ești abia atunci când vei încerca cu tot dinadinsul să fii o persoană bună.” Ca suport în ideea aceasta, cred că se potrivește Romani 7.

De ce de multe ori, în multe momente din viață, folosim păcatul ca subterfugiu? E mai simplu? E mai ușor? E mai plăcut? Așa fac și alții?

La ce mă refer când spun aceste lucruri?

De ce mulți oameni – care-și zic creștini –  aleargă astăzi disperați la băutură, la droguri, la țigări, la pornografie, la plăceri ilicite?

Răspunsul este unul simplu: Nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu și nu au o relație personală cu Dumnezeu.

Psalmistul spune: „Domnul să-ți fie desfătarea, și El îți va da tot ce-ți dorește inima” (Psalmul 37:4). A te desfăta, conform DEX-ului, înseamnă: „A-[ți] petrece timpul într-o stare de mulțumire, de bucurie, de încântare; a petrece, a [te] distra; a simți o mare plăcere, a [te] delecta. A încânta, a fermeca.”

De ce alergi la bârfă? De ce alergi la alcool? De ce alergi la țigări? De ce alergi la droguri? De ce alergi la pornografie? De ce alergi la plăceri ilicite? De ce alergi la bârfă? De ce alergi la nemulțumire? De ce alergi la clevetire? De ce …?

FIINDCĂ DUMNEZEU NU ESTE DESFĂTAREA TA!!!

Dacă Dumnezeu ajunge să fie desfătarea ta, atunci nu vei mai căuta niciun subterfugiu, ci te vei refugia în El.

Dumnezeu să-ți fie desfătarea… Ce înseamnă asta? Înseamnă ca mereu gândul să-ți fie la El (vezi Matei 6:33; Coloseni 3:2). El, Cel care a creat lumea în care trăim, marea, muntele, soarele, luna, stelele, tot ceea ce vedem și ce nu vedem, Cel care susține totul, te poate susține și pe tine.

Încrede-te în El. Cu siguranță nu vei regreta. Domnul să ajungă să fie adevărata ta desfătare. În tot ce faci, să cauți slava lui Dumnezeu, glorificarea Lui. Nu trăi pentru lumea aceasta, trăiește pentru  cea viitoare. Investește în ea. Caută mereu să-ți hrănești sufletul. Să-l zidești. Să-l consolidezi. Să crești în asemănarea cu Domnul. Să fii mai mult ca El (vezi Romani 8:29).

Plăcerile acestei lumi, nu doar că sunt temporare, dar sunt și nimicitoare. Fățărnicia, duplicitatea, subterfugiile – toate acestea vor striga împotriva ta în Ziua Judecății. De ce să te osândești singur?

Repet versetul de mai sus: „Domnul să-ți fie desfătarea, și El îți va da tot ce-ți dorește inima.” Dacă Domnul ajunge să fie cu adevărat desfătarea vieții tale, atunci inima ta își va dori să fie tot mai mult pe placul Lui. La această dorință, avem siguranța Cuvântului lui Dumnezeu că: „[El] îți va da tot ce-ți dorește inima.”

Unul din versetele luate adesea din context este: „Pot totul în Hristos care mă întărește” (Filipeni 4:13). Ce este totul de aici? Este exact același tot din Psalmul 37:4. Vezi Filipeni 4:11, 12 pentru a observa la ce lucruri specifice face referire apostolul Pavel.

Închei cu ideea aceasta: Cea mai minunată viață e aceea care se desfătează în Domnul, care nu caută adăpost în păcat și în plăcerile de o clipă ale păcatului. Caută-L pe Domnul și dorește-ți să fii cu totul al Lui!

„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”

Timotei Stoica

duminică, 11 iunie 2017

Despre puterea mirosurilor




Foarte vag titlul, nu-i așa? Cred că o mulțime de gânduri posibile îți trec prin minte când citești un astfel de titlu. Totuși, mie îmi trece doar un gând prin minte, pentru că despre el aș vrea să scriu câteva rânduri în acest articol.
Cât de puternice sunt mirosurile? Care e puterea mirosurilor? Sunt mirosuri plăcută, care ne îmbie, și sunt mirosuri de care abia așteptăm să scăpăm, mirosuri pe care ne-am dori să nu le fi mirosit niciodată.
Ne plac, totuși, mirosurile frumoase. Ne place să stăm într-un loc cu miros plăcut. Mirosul trandafirilor și al celorlalte flori de îmbie. La mine pe stradă, primăvara începe cu mirosul de liliac. Abia ce se termină, că deja începe mirosul iasomiei, al florii de salcâm și al florii de soc. Mă bucur de astfel de mirosuri.
Te-ai gândit vreodată că mirosurile plăcute au o putere mult mai mare de atât? Mi s-a întâmplat astăzi, și am rămas fascinat de lucrul acesta. Mirosurile chiar au o putere! Puterea lor este să scoată la suprafață amintiri uitate, amintiri la care, altfel, nu cred că te-ai fi gândit.
Personal, nu m-am mai gândit la acest aspect până astăzi. Dar, în timp ce mă întorceam de la biserică spre casă, la un moment dat am început să simt un miros specific de fân (iarbă cosită/tăiată și uscată). Ca niciodată înainte, în memorie au început să-mi apară niște amintiri. Amintiri frumoase, de altfel. Amintiri vechi, din copilăria mea. Amintiri pe care, altfel, nu le-aș fi avut în mintea mea astăzi. Dar, mirosul acela specific le-a trezit, le-a făcut vii, le-a scos la suprafață, le-a făcut noi pentru mine.
Mi-am amintit de vremea copilăriei când, cu frații mei, ne jucam în șopru, în fân. Aveam o prăjină pe care ne legănam și de pe care săream, învârtindu-ne în aer, în fân. Nu era o distanță foarte mare de la înălțimea la care era prăjina aceea, la locul unde era fânul pe care aterizam. Dar era suficient cât să ne permită să facem o rostogolire în aer sau alte acrobații. Când aterizai jos în fân era mirosul acesta specific care te îmbia. O amintire veche, dată uitării chiar, dar care a ajuns să fie așa de puternică în mintea mea astăzi, în urma unui simplu miros.
De asemenea, mi-am mai adus aminte când, odată ce-am aduc o căruță cu fân, nu voiam nici în ruptul capului să ajut la descărcatul căruței atunci. Eram obosit, c-am grăbit munca pentru a feri fânul de atingerea ploii, și tocmai ce-am ajuns acasă a și început ploaia. Nu mai știu când se întâmpla lucrul acesta, dar știu ce simțăminte aveam atunci, și cât de încăpățânat am fost în acele momente. Tatăl meu, fiind foarte persuasiv, m-a convins în felul lui să merg și să descarc căruța înainte de a face orice altceva. Atunci, în căruță, ridicând fânul în șopru, mai cădeau anumite smocuri de fân cu mirosul lor specific. Totodată mi-am adus aminte ce bucuros am fost că, după ce-am terminat de descărcat căruța de fân, am intrat în bucătărie și mama tocmai termina de prăjit cartofii pe care aveam de gând să mi-i fac înainte de a descărca căruța. Din nou, o amintire cu încărcătură emoțională chiar, în urma unui miros de fân.
O ultimă amintire care mi-a trecut prin minte a fost când am mers la fân cu Emilian, unul dintre frații mei, într-un loc unde trebuia să risipim, iar mai apoi să întoarcem fânul. Noi spuneam la locul acela: „La via lui Avraam”. Îmi aduc aminte că deja am risipit tot fânul și, după ceva pauză în care ne-am bucurat să găsim ceva tufe de mure, ne-am întors să întoarcem fânul. Atunci am început să ne grăbim deja. Pentru că la ora 5 urmau să înceapă desenele noastre animate preferate. Știam mersul trenurilor. Nu aveam ceasuri la noi, dar ne luam după trenuri. La un moment dat a trecut un tren, iar Emilian mă întreabă dacă nu cumva trenul acela a întârziat. La mintea mea de copil, i-am spus că mi-aș dori să fie un tren întârziat, ca să mai câștigăm și noi niște minute și să ajungem să ne uităm la desenele animate. Problema a fost că mi s-a îndeplinit dorința. Trenul chiar era întârziat, însă aceasta nu mi-a mai împlinit dorința de a vedea și desenele acelea animate. Pentru că acele minute întârziate ale trenului ne-au făcut să ratăm un episod din desenele animate. Din nou, un simplu miros de fân uscat.
Cu siguranță că mi-ar mai fi venit și alte amintiri în minte, însă eu deja ajunsesem acasă și deja mă gândeam la mâncare.
Cât de importante sunt mirosurile? Cât de pline de putere sunt mirosurile? Care e puterea mirosurilor? În ce mă privește, astăzi au fost niște amintiri de mult uitate.
Nu pot să închei aceste rânduri fără o aplicație pentru noi. Mă gândesc la două versete din Biblie care, la rândul lor, ne vorbesc despre un miros plăcut chiar lui Dumnezeu Însuși. Și Dumnezeu are un miros preferat. Nu, nu vorbesc prostii, vorbesc despre ce spune Scriptura: „Urmați, dar, pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros – lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1, 2).
Jertfa Domnului Isus Hristos a fost o jertfă de bun miros înaintea lui Dumnezeu. Suntem îndemnați să urmăm această pildă a Domnului Isus. Despre ce pildă să fie vorba? La ce oare se referă apostolul Pavel aici? Un singur cuvânt: Dragoste. Mântuitorul Însuși, într-o împrejurare a spus că există un semn distinctiv al urmașilor Lui, semn prin care lumea o să-i recunoască astfel: „dacă veți avea dragoste unii pentru alții”.
Te rog, nu uita: toate aceste rânduri au început de la un banal miros de fân uscat. Mare este Domnul nostru! Minunate sunt lecțiile pe care El ni le predă chiar și prin lucrurile considerate a fi banale din mijlocul nostru. Bucură-te de ele și cere-i Domnului să te învețe câte ceva. Cu siguranță c-o va face!


Timotei Stoica