Iertat sau blestemat? Ce s-ar întâmpla dacă ai muri imediat după ce-ai comis un anume păcat?

Recent, cineva mi-a adresat o întrebare care mi-a atras curiozitatea. Voia un răspuns direct, sincer și, probabil, argumentat. Am stat și m-am gândit puțin la întrebarea respectivă, după care am hotărât c-ar fi mai bine să scriu câteva gânduri despre acest subiect, gânduri pe care o să le prezint în articolul de față.

Problema adusă în discuție era cazul păcatului lui David cu Bat-Șeba, iar întrebarea suna în felul următor: „Dacă David ar fi murit la 10 secunde după comiterea adulterului, ar fi considerat de Dumnezeu mântuit sau nu?”

Cum aș răspunde la o astfel de întrebare?

În primul rând cred că m-aș gândi la motivația care stă în spatele unei astfel de întrebări. Și nu cred că greșesc dacă spun că, cel puțin într-o anumită măsură, în spatele acestei întrebări se află nesiguranță, teamă, îndoială.

„Dacă mi se va întâmpla și mie să păcătuiesc și imediat după ce voi păcătui să mor, fără să apuc să mă pocăiesc?”

Sincer, cred că un om care moare imediat după ce păcătuiește, fără să se fi pocăit sau să fi avut șansa de a se pocăi de păcatul respectiv, va merge în iad. Biblia spune că nimic neîntinat nu va intra în cer. Ei bine, omul acesta s-a întinat tocmai înainte de a muri.

Acum, nu vreau să mă opresc aici și să las ca nesiguranța, teama și îndoiala să fie alimentate de un astfel de răspuns. Mă mai gândesc la câteva lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc.

Ce fel de păcătos ești tu? Când auzim despre cineva că a căzut într-un păcat mare/grosolan ne înspăimântăm, ne îngrozim, fiindcă probabil am știut acea persoană ca fiind o persoană pocăită.

Spre exemplu, pentru a ajunge la păcatul autosatisfacerii, trebuie ca mai întâi să cauți un moment prielnic în care ești singur, apoi să accesezi un anumit site pe internet. Deci, n-aș prea zice că-i un păcat în care ai căzut sau ai alunecat, ci mai degrabă e un păcat spre care te-ai îndreptat în mod deliberat.

Un alt exemplu: Ca să ajungi să înfăptuiești păcatul adulterului, din nou, e un proces: vezi, îți place, poftești în inimă, ai tot felul de fantezii, iar mai apoi se ajunge la actul în sine.

Un ultim exemplu: Când furi ceva, mai întâi îți iei anumite măsuri de siguranță, când nimeni nu-i prin preajmă și (crezi că) nu te vede. Deci, din nou, nu-i ceva accidental.

Un mare șoc și o mare întrebare e cu privire la diferența dintre sfârșitul lui Iuda și al lui Petru. Amândoi s-au lepădat de Domnul (într-o formă sau alta) și L-au vândut pe Domnul (Iuda pe niște bani, Petru pentru siguranța vieții lui). Însă Iuda s-a dus de s-a spânzurat, iar Petru a plâns cu amar. Amândoi au avut regrete pentru ce au făcut. La amândoi le-a părut rău pentru ce au făcut. Însă au acționat în moduri extrem de diferite. De ce?

Fiindcă unul trăia duplicitar, pe când celălalt nu. Iuda era omul cu două măști, Petru era omul care, de obicei, acționa sub impulsul de moment. Evanghelistul Ioan ne prezintă un detaliu care să mai scadă din șocul nostru în ce-l privește pe Iuda: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea.”

Deci, se poate să trăiești duplicitar, să duci o luptă interioară puternică – fiindcă o astfel de viață cred că-i cea mai dificilă viață posibilă, să pari pocăit în fața celorlalți, însă să nu fi deloc așa! Nu uita, în fața lui Dumnezeu totul este gol și descoperit.

De ce lui David i s-a dat har? De ce David a avut parte de timp în care să se pocăiască? Fiindcă era al Domnului. Era după inima lui Dumnezeu. David prezintă în cuvinte cât se poate de dure și de triste perioada aceea în care ținuse în taină păcatul comis (de fapt, păcatele comise) – vezi, spre exemplu, Psalmul 32.

Personal nu cred că Dumnezeu nu o să-i lase șansa unui om care toată viața L-a căutat pe El cu sinceritate, cu smerenie, cu pocăință, să se pocăiască după un păcat săvârșit. De aceea cu păcatul nu-i de joacă. Dacă tolerezi păcatul din viața ta și ai o atitudine superficială față de păcat, nu te mira de locul unde vei ajunge. Însă, dacă privești cu sinceritate la păcat și, de dragul sfințeniei lui Dumnezeu ți-e groază de păcat, cu siguranță Domnul îți va face parte de harul pocăinței.

Nu suntem desăvârșiți și, prin urmare, pe lângă cele amintite mai sus, cred că întrebarea aceasta este legitimă. Sper să fie izvorâtă dintr-o inimă care dorește să-I fie pe plac lui Dumnezeu și să nu-L întristeze printr-o viață ușoară și o atitudine superficială în ce privește viața de pocăință.

Nu uita, pocăința este un har de care Dumnezeu ne face parte. Însă, realitatea ne confirmă tragedia Harului neglijat al pocăinței (ideea aceasta îi aparține puritanului Thomas Watson, care are o carte extraordinară scrisă pe subiectul acesta).

Să ne facă Domnul parte de harul pocăinței, iar noi să nu dăm cu piciorul în el!

Timotei Stoica

Gânduri... la 27 ani şi-o zi (articol postat la 27 ani şi 2 zile)

Timpul trece. Și aceasta nu-i o noutate. E o realitate de când lumea. Însă, cu toate că știm acest adevăr, nu-i prea dăm importanță. Adesea așteptăm pur și simplu să treacă.

Mai ales dacă ești școlar (fie elev, fie student). Abia ajunge ziua de luni, că deja tânjești după ziua de vineri. Însă această tendință de a-ți dori ca timpul să treacă mai repede nu ține doar cât timp e perioada școlii. Ea continuă să-ți dea târcoale. Ajungi mai apoi să muncești undeva. Îndată o să-ți dai seama că de multe ori ajungi să-ți dorești să trăiești într-un weekend continuu. Și atunci când vine weekendul, tinzi să te bucuri c-a mai trecut o săptămână. Lucrul acesta se întâmplă aproape în fiecare săptămână. Ce să mai zic de ziua salariului? Poate chiar   în ziua salariului sau la   o   zi,   două   după   salariu,   deja   te   gândești   la următoarea zi de salariu.

Mărturisesc: o spun și din experiență personală (într-o oarecare măsură), însă și din experiența de viață a multor cunoscuți de-ai mei.

Oare doar în asta constă viața? Să-ți dorești să treacă timpul?

Eu sunt, într-o oarecare măsură, îngrozit că deja au trecut 27 de ani din viața mea. De fapt, trecut-au 27 de ani și-o zi. Grozav de repede!

Îmi aduc aminte cum, în perioada adolescenței mele, mai exact în urmă cu vreo 10 ani, mă gândeam cum o să fiu în zile ca acestea. Mă gândeam cum o să fiu pe la 25-30 de ani. Gândurile acestea sunt atât de proaspete în mintea mea, de parcă le-am avut ieri. Totuși, au trecut vreo 10 ani de atunci!

Ce sunt eu astăzi? Ce mă frământă? Ce mă preocupă? Cu ce îmi ocup viața?Care sunt țelurile mele?

Mă gândesc c-am fost creați cu mult mai mult decât doar să așteptăm cu nerăbdare câte un weekend. Nu cred că doar la atât se limitează viața noastră. Ziua de azi, spune Sfânta Scriptură, e darul lui Dumnezeu pentru mine și pentru tine. Dumnezeu nu ne dă toate zilele într-o singură zi. Ni le dă pe rând.De ce? Mă gândesc că unul dintre motive este ca să știm să ne bucurăm de fiecare în parte și s-o trăim cu scop.

Care să fie scopul? Să ne bucurăm de Domnul nostru. Să-I dăm Lui slavă! Să I ne închinăm cu adevărat! Să căutăm să împlinim voia Lui! Să ne dorim tot mai mult prezența Lui în viețile noastre!

Cred, de fapt sunt sigur, că dacă vom avea astfel de gânduri, de dorințe, de năzuințe, chiar și zilele alea între duminică și vineri vor avea valoare pentru noi, vor fi trăite la maximum, pentru slava lui Dumnezeu.

Nu știu câte zile mai am de care să mă bucur pe acest pământ, știu însă câte zile am avut până acum. Îmi doresc ca fiecare zi în parte pe care mi-o va da Cel Preaînalt de acum încolo, să fie trăită pentru El.
Soli Deo Gloria!

Timotei Stoica

Ce poți învăța de la un joc?

Atunci când încep să scriu despre diverse teme, am tot felul de surse de inspirație. De regulă scriu în funcție de gândurile ce-mi trec prin cap. 

Ce face acest articol să fie diferit de majoritatea celor pe care le-am scris până acum? Tocmai faptul că în urmă cu ceva vreme, împreună cu o parte dintre tinerii bisericii noastre, ne-am întâlnit la biserică... să ne jucăm. „Sacrilegiu!”, „Neseriozitate!”, „Cum se poate așa ceva?”, „Ce creștini sunteți voi?” - ați putea continua cu astfel de reacții, nu-i așa?

Dând lucrurile acestea la o parte, revin la gândurile inițiale. În primul rând, voiam să spun că sursa e foarte importantă. De unde ți-a venit gândul despre care scrii? Cum de ți-a venit acel gând? Care era starea ta atunci când ți-a venit acel gând?

Ei bine, tocmai în aceasta stă noutatea acestui articol. După ce ne-am jucat cu tinerii, pe când urma să trecem la ultimul joc, frățiorul meu Adi m-a provocat să scriu un articol despre jocuri și despre ce făceam noi în acele momente. Ba mai mult, am avut ocazia să fac și o poză. :)

Care îți sunt sursele de inspirație? Pentru mine, la baza acestui articol stă provocarea făcută de frățiorul meu, însă muza pentru acest articol e surioara mea. Iat-o! :)

Ce ține ea în mână e jocul cu care am început întâlnirea noastră. Mi-a plăcut. Grozav de mult. Am câștigat de 3 ori. Oare de-asta să-mi fi plăcut? Eh, lasă că nu vă zic.

Totuși, vreau să vă spun ceva. Un lucru am învățat. O lecție importantă. Acesta-i și motivul pentru care am hotărât să nu limitez aceste rânduri doar grupului de tineri, ci oricine să le poată citi.

Lecția este aceasta: 

VIAȚA NU-I O JOACĂ!!!

Acum, c-am amintit această lecție, la ce anume mă gândesc când spun asta?

Ne place să râdem, și bine facem că râdem. Ne place să glumim, și bine facem că glumim - are și efect terapeutic extraordinar de bun. Însă, cu toate acestea, viața nu-i o joacă... deși ne place s-o tratăm în joacă!

Știm când am venit pe acest pământ, însă nu știm când îl vom părăsi. Tot ce va conta când acel moment va veni (și, cu siguranță va veni - mai devreme sau mai târziu!) este cum am trăit. Dacă am privit viața ca pe o glumă și am trăit-o ca un joc, atunci o să fie vai de noi.

Deci, nu lua viața ca pe un lucru de apucat, crezând că-i ok să faci ce vrei. Caută-L pe Domnul încă din tinerețea ta, cu toată inima ta. Sincer îți spun, viața trăită cu Domnul este cea mai minunată viață! Viața duplicitară e cea mai stresantă și dificilă viață dintre toate câte există! De ce să nu trăiești pentru Domnul? Ce te împiedică să nu trăiești pentru El?

 Iată lecția. Cu asta vreau să închei articolul. Sper, totuși, să nu treacă rapid și să fie uitată tot atât de repede pe cât a fost citită. Unul dintre autorii mei preferați, John Ortberg, are o carte care are titlul următor: „Când se încheie jocul, totul se întoarce în cutie”. Coincidența face ca și el să-și înceapă cartea făcând referire la un joc, și nu la orice fel de joc, ci la Monopoly („Bunica mea era în închisoare...”, parcă așa-și începe cartea!).

Domnul să Se îndure de fiecare și să ne ajute să fim cu totul ai Lui! :)

Timotei Stoica 

Mulțumitor pentru oamenii din viața mea

De ce de cele mai multe ori trebuie ca mai întâi să moară cineva, iar mai apoi să-l vorbim de bine? De ce ni se întâmplă să vorbim mai mult de bine pe cineva abia după ce a murit? Nu putem s-o facem încă dinainte? Cred că-i un exercițiu grozav de bun! Să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru oamenii din viața ta cât încă aceștia sunt în viață! E o încurajare lucrul acesta! Cred că e un mod bun în a ne cultiva un spirit de recunoștință. Poate în felul acesta mai scade amărăciunea, ranchiuna, ura, invidia, supărarea care adesea există între oameni… și chiar și între aceia care-și spun creștini.

Tocmai de aceea, în această zi specială din viața mea, vreau să mă bucur de câțiva oameni pe care Dumnezeu i-a așezat în viața mea și să menționez pe scurt câte ceva despre ei.

Primul este tatăl meu. Tatăl meu mă știe poate mai bine decât mă știu eu pe mine. Mă știe încă de când nu puteam face deosebirea între alb și negru. Acum, de bine, de rău, și eu îl știu mai bine decât îl știu mulți oameni. Tatăl meu nu m-a contrazis niciodată. El a fost mereu de acord cu propunerile mele și a acceptat orice i-am cerut. Eh, glumesc! Tatăl meu este o persoană deosebită. Nu-i un tată perfect, dar nici eu nu-s un fiu perfect. Însă un lucru care mereu l-am apreciat și încă îl apreciez la el este sinceritatea și deschiderea sa față de noi, copiii săi. Și el știe că nu-i perfect. Și n-a ezitat să se corecteze față de noi când greșea. Pe lângă îndemnurile pe care mi le dădea, mereu am văzut în el un om prin care treceau acele îndemnuri. 

 A doua persoană este mama mea. Eu încă dinainte să-mi fi putut pronunța corect numele, știam că sunt gândăcelul mamei mele. Vremea a trecut, eu am crescut și deja de la gândăcel am ajuns la gândac. Mama mea este o persoană care nu dă înapoi în fața obstacolelor. De multe ori am văzut în ea o femeie care își dădea tot interesul atunci când făcea ceva. Consecvența, perseverența și devotamentul sunt doar câteva cuvinte care o pot descrie.

A treia persoană pe care vreau s-o menționez este un prieten drag. Cu toate că nu apucăm să ne vedem și să vorbim prea des, a clădit la ceea ce sunt astăzi. Flavius este un băiat deosebit. Un slujitor al lui Dumnezeu care are darul din partea lui Dumnezeu ca, mai înainte de toate, să-ți fie alături, să te înțeleagă, iar mai apoi să te ajute. Prin ceea a fost și a făcut pentru mine, Flavius este omul prin care Dumnezeu mi-a confirmat chemarea în slujire.

A patra persoană este cel pe care nu ezit niciodată să-l numesc cel mai bun prieten al meu. Gândindu-mă la el îmi dau seama ce binecuvântare ne-a dat Dumnezeu să putem să interacționăm, să socializăm și să legăm relații între noi. Gabi este… Gabi. Nu spun asta pentru c-am rămas fără cuvinte, ci pentru că el mereu este… el. Nu țin minte să-l fi văzut vreodată încercând să fie altcineva decât el însuși. Pentru mine el a fost adesea și cel care mă mai trăgea de mânecă atunci când mai săream calul. 

A cincea persoană este din nou un frate drag inimii mele pe care Dumnezeu l-a adus în viața mea într-o perioadă a formării mele. Cu toate că n-am interacționat prea mult, acea săptămână în care ne-am întâlnit și am vorbit a sedimentat în mine o dragoste pentru Dumnezeu și pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Cu toate că atunci eram doar un copil și nu cunoșteam prea multe. Fratele Vasile Holerga este omul care se investește în alții. 

A șasea persoană este un alt frate drag mie, un om al lui Dumnezeu care Îl iubește pe Domnul, cunoaște Cuvântul Domnului și prin care curge Cuvântul Domnului. Fratele Valentin Miron este, așa cum obișnuiesc să-l numesc, „mentorul meu spiritual”. Ore întregi să stai de vorbă cu acest frate, și tot nu te mai saturi. Are râvnă pentru Domnul. Îl iubește pe Domnul. Își iubește familia. Și, da, are simțul umorului.

A șaptea persoană este un om al lui Dumnezeu care chiar muncește pentru Domnul. Îi place să fie smerit și nu se laudă cu asta. Muncește pentru Domnul și muncește pentru a-și întreține familia. Chiar dacă numele de familie îi este cunoscut prin toată țara în lumea evanghelică, fratele Liviu e omul care nu se ferește, care nu dă înapoi atunci când este să-i slujească Domnului. Am auzit că odată a fost chemat la o înmormântare și, când s-a întors, a rămas împotmolit cu mașina în zăpadă pentru câteva ore bune. Aceasta și alte obstacole nu l-au dat împiedicat să continue să-I slujească lui Dumnezeu.

A opta persoană este un om care, pe lângă faptul că este păstor și slujesc alături de el, îl pot numi prieten. Recent am trecut (din nou!) printr-o perioadă de frământări, întrebări, dezamăgiri, însă Cătălin mi-a fost alături. A știut cum să-mi vorbească. În urma discuției ce-am avut-o am avut ciudă pe mine de ce m-am lăsat pradă unor astfel de lucruri. El e un om care-L iubește pe Domnul și iubește ce-a creat Domnul. Un om de care Dumnezeu se folosește cu adevărat.

A noua persoană este un prieten din anii de liceu. În anii de liceu am trecut prin multe stări, parcă dintr-o extremă în alta. Dumnezeu m-a făcut să-l cunosc pe Alex Țânțar. Un tânăr devotat lui Dumnezeu. Felul lui de a aborda lucrurile este fără să se ascundă, direct și la obiect. Apreciez la el râvna pe care o are pentru Domnul și pentru lucrarea Lui. Pasiunea pe care o are în lucrarea ce o face. Dorința lui de a-L face pe Dumnezeu cunoscut cât mai multor oameni. 

A zecea persoană pentru care Îi sunt mulțumitor lui Dumnezeu c-a adus-o în viața mea și pe care vreau s-o menționez în acest articol este un om al lui Dumnezeu cu o inimă mare pentru lucrarea Lui. Am avut ocazia să-l însoțesc în câteva din călătoriile lui misionare și mi-am adus aminte că o asemenea echipă misionară este și biblică. Pavel adesea îl lua pe Timotei în călătoriile sale misionare. Pentru mine, Pavel Clipa este un om cu adevărat al lui Dumnezeu, care nu se ferește de oportunitățile ce-i vin în cale de a-I sluji lui Dumnezeu.

Lista mea se încheie aici, însă nu se încheie din lipsă de oameni, ci din alte motive. Nu vreau ca acest articol să pară laudă la adresa unor oameni. Repet, Îl laud pe Dumnezeu și Îi mulțumesc Lui pentru că a adus astfel de oameni minunați în viața mea. Ce să mai spun de Renata, soția mea? Hmm… ea mă suportă deja de câțiva ani. Știe cât de dificil pot fi câteodată, știe cât de mare poate fi încăpățânarea masculină, știe cât de mult greșesc și, cu toate acestea, încă este lângă mine și îmi este alături. Nu știu unde-aș fi fost fără ea. Pe bune, chiar nu știu. Poate că la Racovița, sau în alt loc. Nu știu. 

Fiind înconjurați de astfel de oameni, cum să nu-ți dorești să fii și tu o asemenea persoană pentru cei din jurul tău? Nu cred într-o transformare deodată în bine a lumii în care trăim. Dar cred că fiecare ne lăsăm amprentele în viețile celor de lângă noi într-o măsură mai mare sau mai mică. Hai ca acea măsură să conteze și să fie de folos.

Mulțumesc Domnului pentru toți acești oameni din viața mea și îmi doresc să mă ajute și pe mine să pot avea o influență pozitivă în viețile celor din jurul meu.

Domnul fie lăudat!

Timotei Stoica