În școala adevărului

1. Ferice de omul căruia adevărul i se descoperă așa cum este, iar nu prin asemănări(imagini) care se șterg și prin cuvinte care se pierd. Mintea noastră adesea ne înșală, și simțurile noastre n-ajung departe. De ce folos este să ne batem capul cu lucruri ascunse și întunecoase, pentru care, la judecată, nu vom fi osândiți că nu le-am luat în seamă. Este o mare nebunie să lăsăm la o parte lucrurile folositoare sau chiar neapărat necesare, pentru ca să ne ocupăm de lucruri nefolositoare sau poate chiar păgubitoare, numai din curiozitate deșartă. Aceasta înseamnă a avea ochi și a nu vedea.

2. Si ce ne pasă nouă de feluritele chipuri cum sunt judecate lucrurile. Cel căruia îi vorbește Veșnicul Cuvânt, scapă de mulțimea părerilor omenești. Toate vin de la acest Cuvânt, toate ne vorbesc de acest Cuvânt; și Cuvântul acesta este Cuvântul care era de la început și care ne vorbește acum. Fără acest Cuvânt, nu ajungi la o pricepere lămurită și la o judecată dreaptă. Cine îl află în toate și pe toate le readuce la el, poate fi statornic cu inima și poate avea pace cu Dumnezeu. O, Veșnicule Adevăr, fă-mă una cu Tine în veșnica iubire! Adeseori inima mi se îngreuiază de câte citesc și aud; în Tine însă găsesc tot ce-mi dorește sufletul. Tacă învățații toți, tacă făpturile toate înaintea Feței Tale; Tu singur să-mi vorbești!

3. Cu cât mai mult se concentrează cineva asupra lucrurilor fundamentale și cu cât este mai sincer, cu atât mai multe și mai înalte lucruri va înțelege, căci atunci lumina înțelegerii îi vine de sus. Sufletul curat, simplu și statornic nu se risipește(împrăștie) nici chiar în mijlocul multelor treburi de care e plină viața, pentru că în afară face toate spre slava lui Dumnezeu, iar înăuntru se silește să scape de dorințele care vin din iubirea de sine(egoism). Ce te împiedică și te tulbură mai mult dacă nu pornirile nestăpânite ale inimii tale? Omul bun și predat lui Dumnezeu își rânduiește mai întâi înăuntru tot ce are de făcut în afară. Și în tot ce face, nu se lasă dus de pornirile păcătoase , ci supune acele porniri legii minții sănătoase. Care luptă este mai înverșunată dacă nu a aceluia care vrea să biruie pornirile rele ale inimii sale? Și silința noastră de căpetenie ar trebui să fie să ne biruim pe noi înșine, din zi în zi să facem un pas înainte pe calea desăvârșirii.

4. În viața aceasta, toată desăvârșirea își are nedesăvârșirea ei; toată cunoștința își are întunecimea ei. Smerita cunoaștere de sine este calea care te duce la Dumnezeu mai sigur decât cea mai adâncă străbatere în știință. Spunând aceasta, nu tăgăduiesc folosul științei, nici nu disprețuiesc simpla cunoaștere a oricărui lucru, căci ea este bună în sine și e de la Dumnezeu lăsată; dar un cuget curat și o viață sfântă sunt mai de preț decât orice știință și cunoștință. Deoarece majoritatea oamenilor caută mai degrabă să-și îmbogățească cunoștințele decât să ducă o viață curată, de aceea rătăcesc adeseori și aduc puțin rod sau n-aduc nici un rod.

5. De și-ar da oamenii tot atâta silință la stârpirea păcatelor pe de o parte, și la sădirea virtuților pe de alta, câtă silință își dau la născocirea întrebărilor, cred că n-ar fi atâta nedreptate pe lume și atâtea rele în popor. În ziua judecății, nu ne va întreba nimeni ce am citit, ci ce am făcut, nici dacă am vorbit frumos, ci dacă am trăit o viață curată. Spune-mi unde sunt toți acei domni mari și învățați pe care i-ai cunoscut când erau în viață și se făleau cu știința lor? Alții șed acum pe scaunele lor și nu știu dacă se mai gândesc la ei. Cât erau în viață, erau socotiți a fi cineva, dar acum sunt dați uitării.

6. O, cât de repede trece slava lumii acesteia! Dacă ar fi fost potrivită viața lor cu cunoștiința lor, atunci ceea ce au citit și au știut a fost în adevăr bine citit și bine știut. Câți se pierd însă prin deșarta știință a veacului acestuia, pentru că nu le pasă de voia lui Dumnezeu! Și pentru că le place mai mult să treacă drept oameni mari și lăudați decât niște oameni smeriți la suflet, de aceea se pierd prin însăși deșertăciunea lor. Mare cu adevărat este acela care este mic în ochii săi și toată culmea cinstei omenești ca pe o nimica o socotește. Înțelept cu adevărat este acela care privește pe Cristos. Și învățat cu adevărat este acela care se leapădă de voia sa, ca să facă numai voia lui Dumnezeu.

Thomas A. Kempis, Imitatio Christi (București: Edit. Stephanus, 1994), pp.  9-11.