„Hey! Dacă ești pe Orange...” - Uite așa a început totul

Cinci ani. Cinci ani frumoși. Cinci ani au trecut de când am abordat-o prima dată. O știam de puțin mai multă vreme, însă nu eram genul de băiat care să se bage în seamă. Aveam eu complexele mele, îmi știam eu limitările și defectele mele. Mă mulțumeam doar să salut, și cam atât. Totuși, ceva a fost diferit.

Multe lucruri pot fi interpretate în multe feluri. Vei fi uimit să realizezi că adevărul acesta începe cu cele mai banale lucruri. Spre exemplu: un like dat pe facebook. Așa a început povestea noastră. Apoi a urmat efectul bătăii din aripi a unui fluture. Un like dat la o postare de-a mea a dus la un friend request pe care i l-am dat. Friend requestul a dus la acceptarea cererii de prietenie (pe facebook).

Toate astea se întâmplau în urmă cu cinci ani. Știi, una din întrebările care sunt adesea puse adolescenților/tinerilor este cum se văd ei peste cinci ani. Dacă m-ai fi întrebat pe mine atunci, cu siguranță ți-aș fi spus că nu mă voi vedea ca fiind căsătorit. Ei bine, prin mila Domnului și dragostea soției mele, sunt căsătorit de trei ani și aproape o lună.

Mulți mă întreabă cum a început totul. Acesta este răspunsul: Printr-un like.

De ce e importantă pentru mine ziua de azi? Pentru că într-o astfel de zi, cu exact cinci ani în urmă, mi-am luat inima în dinți și i-am trimis un mesaj... pe facebook.

N-o să dezvălui conținutul mesajului, însă mesajul acesta începea așa: „Hey! Dacă ești pe Orange...” Pfff, ce idiot am fost! Nici măcar nu m-am prezentat. Nici măcar nu am așteptat să ne cunoaștem puțin. Eu, ca din topor, fără să ne cunoaștem, îi cer numărul de telefon.

Dacă ești fată și te abordează un străin în felul acesta, ce-ai face?

Pentru că tot vorbeam mai sus despre interpretările pe care le dăm lucrurilor ce ni se întâmplă, vreau să-ți spun ce interpretare am dat acelui like: „O să mă căsătoresc cu ea.”

- Asta-i prea de tot! Pot să te creadă alții, dar eu nu te cred nicidecum.

Ai tot dreptul să gândești astfel, însă acesta-i purul adevăr. Poți să o numești prostie. Poți să-i spui oricum vrei. Pentru mine așa a fost. Totuși, când privesc în urmă (am stat vreo jumătate de oră să scormonesc istoricul discuțiilor prin mesaje private de pe facebook pân-am dat de primul mesaj - chiar eram curios cum l-am formulat!), îmi dau seama cât de idiot am fost.

Cu toate acestea, răspunsul ei a început așa: „Hey to you too! :) Will you be kind and bring some light over here?”

Gata, mi-am tăiat singur craca de sub picioare. Totuși, după încă un mesaj pe care i l-am trimis, în care i-am explicat în câteva rânduri anumite lucruri, îmi trimite un alt mesaj care conținea și numărul ei de telefon.

Cinci ani au trecut de când i-am cerut numărul de telefon. Care erau intențiile mele? Nici eu nu știam. Totuși, motivul pentru care i l-am cerut a fost că știam că trece printr-o perioadă mai dificilă și am vrut să-i trimit mesaje de încurajare (cum obișnuiam să fac atunci, o dată la câteva zile). 

Asta-i povestea noastră. Așa începe ea. Toate poveștile de dragoste sunt frumoase, dar totuși... a noastră-i preferata mea. După aproape doi ani de când i-am cerut numărul de telefon, mi-a devenit soție, iar acum ne bucurăm de trei ani de căsnicie.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, pentru toate momentele minunate și pentru binecuvântările Sale. Una din cele mai mari binecuvântări pe care Dumnezeu mi le-a dat este Renata, soția mea. Draga mea, te iubesc mult și îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute să avem o căsnicie plină de har.

Stoica Timotei

Poți învăța ceva de la un telefon stricat?

Multe sunt lecțiile pe care le învățăm de-a lungul vieții. Unele le învățăm de la alții, altele din proprie experiență, sau din anumite lucruri care se întâmplă prin jurul nostru. „Durata de viață” a acestor lecții pe care le învățăm de la alții ține foarte mult de preferințe. Spre exemplu, la școală dacă nu-ți place o materie anume, înveți pentru a lua o notă, însă acea lecție curând va dispărea în neant. Însă dacă-ți place și materia și profesorul, atunci lecția aceea o să rămână mai multă vreme. Deci, lecțiile pe care le învățăm de la alții și care rămân o vreme mai lungă în mintea și poate chiar și-n inima noastră sunt acelea care sunt „compatibile” cu preferințele noastre. 

În ce privește lecțiile pe care le învățăm din experiența noastră, acestea le ținem minte mai mult timp, în funcție cu impactul avut în viața noastră sau gravitatea acestuia. Personal, de-a lungul anilor, am învățat de la: un lemn ars, un geam spart, o situație anume. Astăzi am învățat o astfel de lecție, lecție pe care cu siguranță n-o voi da uitării prea curând.

Câteodată, când vorbesc în public (la întâlniri de tineret, la studii biblice sau în diverse predici) îmi place să am și câte un material didactic. Ca să exprim mai clar o anumită învățătură, sau pentru a o ilustra mai bine, obișnuiam să folosesc obiecte precum: o foaie, un pix, un card, ochelari, o scobitoare, un piron etc. În seara aceasta la tineret am avut un alt obiect, mult mai valoros ca lucrurile pe care le-am folosit ca material didactic până acum, și anume telefonul meu.

Astăzi mi s-a stricat displayul telefonului. Este o mare enigmă pentru mine momentul și modalitatea stricării lui. Pentru un timp, după ce-mi dădusem seama de ceea ce se întâmplase, mă întrebam dacă nu cumva există vreo modalitate urgentă de a-l repara. Când în cele din urmă m-am convins că nu e nicio soluție rapidă și ușoară de a-l repara, am început să mă întreb ce vrea Domnul să mă învețe prin acest lucru. 

Nu trecu mult timp și în mintea mea apăru pilda Domnului Isus din Luca 13:6-8: „El a spus și pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta, și nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba? „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.”

Care-i lecția învățată? Telefonul meu e aproape ok. Când primesc un sms sau un apel, sună. Problema este că ecranul e negru. Dau să răspund, cum fac de obicei cu ecranul pornit, însă nu răspunde la comandă. Totul e bun la el, nimeni din cei care mă apelează n-au habar că ar fi ceva în neregulă cu telefonul. Totul e bine în aparență, doar că s-a încăpățânat să mai răspundă la comenzile pe care vreau să i le dau.

Dumnezeu ne-a creat și suntem ai lui, însă păcatul care a intrat în lume „ne-a întunecat ecranul”. Sunăm, părem vii, păstrăm aparențele cât se poate de bine, însă... atât, și nimic mai mult. Avem revelația lui Dumnezeu, cunoaștem care-i voia lui Dumnezeu pentru viața noastră, dar ne mulțumim cu o viață duplicitară gen: „nici-nici” sau „și-și”. Suntem precum smochinul din pilda Domnului Isus. Om, dar nu omul după inima lui Dumnezeu. Creat să fiu pentru slava lui Dumnezeu, însă eu mă tăvălesc în mocirla păcatului. Par a fi creștin, însă nu sunt. 

Mijlocitorul mijlocește. „Mai lasă-l..”. Nu cumva să avem impresia că acest „mai lasă-l” e veșnic. Faptul că mânia lui Dumnezeu nu s-a revărsat peste mine, asta nu înseamnă că n-o să se reverse peste mine dacă nu trăiesc după placul Lui, sub călăuzirea Duhului Său cel Sfânt. Slujitorul din pilda Domnului Isus mijlocește. Cere înc-o perioadă de grație, perioadă în care se va îngriji mai mult de smochin. Lucrul acesta o să-l fac și eu pentru telefon. Zilele următoare voi umbla, voi întreba, mă voi informa, voi analiza toate informațiile și voi lua o decizie. 

Ce decizie o să ia Dumnezeu în dreptul tău în ziua judecății?

Să ne ajute Domnul să trăim doar pentru EL, pentru slava Lui, nu a noastră și să fim atenți la ce El vrea să ne învețe. Da, ne poate învăța lecții importante și printr-un telefon stricat. 

Numai de am lua seama...

Stoica Timotei

Punctul de rezistență refuzat - Isus Hristos, piatra din capul unghiului

În seara aceasta, împreună cu biserica am studiat un subiect foarte drag mie, care-L prezintă pe Domnul Isus Hristos ca fiind centrul, baza, fundamentul vieții. Vreau ca-n acest articol să împărtășesc câteva din gândurile pe care le-am împărtășit bisericii.

Biblia, în câteva locuri, Îl prezintă pe Domnul Isus ca fiind piatra din capul unghiului. Lucrul acesta înseamnă că nu se poate ca o clădire să mai stea în picioare fără ea. Piatra din capul unghiului este esențială pentru unitate, pentru stabilitate, pentru consolidare. Deci, e vitală în viața poporului, în viața familiei, în viața omului. Cu toate acestea, piatra din capul unghiului a fost lepădată!!

Cine ar face așa ceva? Ce om în toate mințile ar face una ca asta? Anul trecut am lucrat pentru aproape 4 luni ca salahor, în mai multe lucruri, dar în mare parte lucruri ce țin de construcții. Cu toate acestea, nu ți-aș recomanda să-mi încredințezi lucrarea unei case, unei vile sau unui apartament. Totuși, dacă mi-ai da ceva să șlefuiesc, să fac beton/mortar, să car diverse lucruri, la acestea m-aș băga. Cine a lepădat piatra din capul unghiului? Nu, nu au fost niște salahori. Nu, nu au fost niște oameni de rând. Au fost tocmai zidarii. Ei bine, dacă ăștia nu-și dau seama de nevoia de piatră din capul unghiului, atunci cine?

Ăăăă... Eu știu! Niște magi din Răsărit. Ei au venit la Ierusalim , au întrebat de împăratul de curând născut, și au mers în direcțiile spuse de „zidari”.

„Zidarii” au știut unde, dar fiindcă nu corespundea cu așteptările lor, n-au făcut niciun pas în acea direcție. Tot acești zidari au ales o piatră slabă, șubredă, murdară (Baraba), în locul pietrei din capul unghiului. Au dat la moarte pe Mântuitorul. L-au lepădat. Afară din cetate cu El.

Ce legătură au toate acestea cu noi, astăzi, în anul 2016? Legătura e cât se poate de puternică. Isus Hristos, Domnul, este piatra din capul unghiului. Avem nevoie de El în viețile noastre pentru a putea rămâne în picioare... când bat furtunile, când năpădesc problemele, când soarele bate puternic... tot timpul.

Lepezi „piatra din capul unghiului” când:

- accepți compromisul

- apelezi la bârfă

- clevetești

- te îndoiești de Cuvântul Său

- te confunzi cu lumea în modul de viață

- ai aceleași aspirații (pământești), precum cei din lume

- cauți împlinirea pentru aici și acum

- găsești plăcere în lucrurile efemere ale acestei lumi, o plăcere mai mare și mai înaltă decât în lucrurile spirituale

- „nu dai doi bani” pe lucrurile spirituale.

- ș.a.

Cu privire la acest subiect, aș vrea să evidențiez o promisiune și o avertizare:

„Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El nu va fi dat de rușine.” (1 Petru 2:6)

și

„Dar Isus i-a privit în față și a zis: „Ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului? Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea și, pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?” (Luca 20:17, 18)

sau, dintr-un singur text și promisiune, și avertizare:

„De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.” (Matei 10:32, 33)

Tot Eva e de vină – despre aruncarea vinei pe alții

Îmi place sportul. Să-l privesc. Să-l practic (cel puțin o parte!). Îmi place să văd jucători profesioniști cum excelează în ceea ce fac. E un lucru de apreciat. În acest caz se pot da o mulțime de nume ale unor atleți sau sportivi care au lăsat oamenii cu gura căscată în urma performanțelor lor. Totuși, există un sport practicat de când lumea. Aș îndrăzni să spun că-i cel mai vechi dintre toate. Despre ce sport să fie vorba? Mai citește încă o dată partea a doua a titlului acestui articol.

Aruncarea vinei pe alții… Gândul acesta mi-a venit puțin mai devreme când un coleg își imagina cum o să fie într-o anume zi din viața lui și, dacă nu o să fie cum trebuie, atunci o să spună că soția lui este de vină. În acel moment i-am spus: „Adame, iar dai vina pe Eva?”

Citim în Biblie că atunci când omul a căzut în păcat și Dumnezeu l-a confruntat cu ceea ce tocmai făcuse, Adam a pasat sau a aruncat vina pe cea de lângă el, pe Eva. Dacă citești cu atenție textul biblic vei observa faptul că Adam a aruncat vina în două direcții: „FEMEIA pe care mi-AI DAT-O ca să fie lângă mine…” Pe de altă parte, când vine rândul femeii, aceasta spune: „ȘARPELE m-a amăgit…” Dacă ar fi fost să imite modelul lui Adam, apărarea femeii ar fi sunat cam așa: „ȘARPELE pe care TU l-ai creat…” Totuși, femeia aruncă vina într-o singură direcție. Cineva spunea că șarpele a tăcut atunci, fiindcă nu mai avea pe cine da vina.

Îmi aduc aminte de ce obișnuia să spună cineva cu ani în urmă: „A greși e omenește, dar a da vina pe altcineva e și mai omenește.” Adam a aruncat vina în două direcții, pentru a fi sigur că nu-i mai rămâne lui nicio parte a vinei. Eva a aruncat vina asupra șarpelui, iar șarpele a tăcut.

Asta-i înclinația noastră. Unii deja practică acest sport la nivel înalt, alții la un nivel mediu, însă toți oamenii l-au practicat cel puțin o dată în viață. 

De ce nu-i ascultător copilul de părinți? De ce nu-i atent elevul la ore? De ce elevul nu-și face temele, decât în pauză… sau poate nici măcar atunci? De ce nu învață pentru examen? De ce se dă mită? De ce se primește mită? De ce atâta corupție… la toate nivelele?  Întreabă-i și-o să fii surprins să vezi cine-i vinovatul. Oare cât de departe merge vina?

Un singur sport al aruncării este permis și recomandat de Biblie. Acesta se găsește în 1 Petru 5:7 - „Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi.”

 

 

Tu cât de bun ești la aruncatul vinei pe alții?

Când a adus Domnul weekendul înapoi, parcă visam

La lucru, în fiecare luni dimineața obișnuim să avem un timp de părtășie cu colegii (aproximativ 15-20 minute). Ieri s-a citit Psalmul 126. Mă gândeam la frumusețea acestui Psalm și la cum ar suna acesta dacă ar fi să-l personalizez situației în care omul care muncește de luni până vineri (poate chiar și sâmbăta!) vede și așteaptă weekendul.

Psalmistul descria o stare de bucurie, de entuziasm, ceva aproape ireal, dar totuși adevărat. Să ai promisiunea și profeția lui Dumnezeu că o să vină vremea când o să fii eliberat din captivitate și o să te poți întoarce înapoi în țara ta, dar din cauza faptului că împlinirea acestora nu-i aici și acum, ajungi treptat să te îndoiești de acestea, până chiar să nu le mai crezi deloc. Totuși, promisiunile și profețiile lui Dumnezeu se împlinesc. S-au împlinit pentru poporul Israel. Din această cauză, psalmistul descrie uimirea poporului Israel prin cuvintele „parcă visam”. Interesantă descriere, nu-i așa?

La început de săptămână deja ne gândim la sfârșitul acesteia. Dar, între luni și vineri mai sunt alte câteva zile: marți, miercuri, joi. Cum ar suna versetul 1 al acestui psalm, dacă ar fi să-l personalizăm?

„Când a adus Domnul weekendul înapoi, parcă visam.” Woow! Ce verset frumos!

 

Totuși, un lucru pe care poate îl trecem cu vederea este încotro se îndreptau acești oameni. Ierusalimul era distrus, Israelul era năpăstuit. Deci, am putea spune că aceștia se întorceau înapoi la ruine. În ciuda acestui fapt, „gura ne era plină de strigăte de bucurie, și limba, de cântări de veselie” (v. 2). Să te întorci la ruine, dar să fii plin de bucurie! Mare lucru, nu-i așa?

Ruinele zilelor de luni, marți, miercuri, joi și vineri pot fi un motiv de bucurie, fiindcă „Domnul a făcut lucruri mari pentru noi, și de aceea suntem plini de bucurie” (v. 3).

Nu știu în ce domeniu lucrezi, nu știu care-ți este activitatea, nu știu ce simțăminte ai față de ceea ce faci (sau ești nevoit să faci), dar vreau să te încurajez să fii credincios în toate lucrurile. Chiar dacă le vezi ca pe niște ruine, transformă-le în motive de bucurie și de laudă la adresa lui Dumnezeu.

 

Stoica Timotei

Despre momentele de revigorare... spirituală

Ceea ce o să scriu în acest articol, cel puțin într-o oarecare măsură nu-i ceva plăcut de citit sau de imaginat... nici măcar de scris. Dar, fiindcă uneori sunt debordant în sinceritate, nu mă abțin deloc aici de a fi sincer în cele câteva cuvinte pe care vreau să le scriu în articolul de față.

Astăzi am avut o zi încărcată. Plecat de azi dimineață devreme și ajuns acasă undeva pe la 21:30. Am avut mai multe activități ziua aceasta: Cursuri biblice, traduceri, plimbare, o prăjitură, întâlnire de tineret, întors pe jos până acasă (acestea-s, pe scurt, activitățile de astăzi). Fiindcă-s sensibil la căldură, transpir rapid. Și ziua de astăzi nu a fost o excepție de la această regulă. Deja, după masa de prânz am început să simt și eu un miros neplăcut de transpirație. Mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama al cui era! Din acel moment s-a născut o dorință în mine, care a crescut tot mai mult, și anume de a merge cât mai repede acasă și de a mă spăla. Am încercat, pe cât posibil de mult, să nu fac mișcări bruște, să nu mă apropii prea mult de ceilalți. Jenat, abia așteptam să ajung acasă.

Totuși, în aceste momente mi-au trecut mai multe gânduri prin minte. De ceva vreme mi se întâmplă să mă simt obosit spiritual. Și parcă această oboseală o simt tot mai des și tot mai tare.

M-am săturat de imaturitatea unora ... și mai ales de a mea în multe cazuri!
M-am săturat de ipocrizia unora... și chiar și de a mea!
M-am săturat de indiferența unora... și chiar și de a mea!
M-am săturat de încăpățânarea unora... eu nu sunt încăpățânat! (Vă rog, n-o întrebați pe soția mea, pentru că v-ar spune în mod instant contrariul - iată aici deja o umbră de ipocrizie din partea mea...)

Totuși... nu m-am săturat de Domnul! Îmi văd eșecurile. Îmi dau seama care-mi sunt dezamăgirile și nemulțumirile în ce mă privește și în ce privește lucrarea pe care o fac. Cu toate acestea, simt nevoia parcă de un timp de relax spiritual. Cum îl înțeleg eu? Ei bine, îți pot spune de câteva conferințe la care am participat și care nu au fost o pierdere de vreme. Conferințe cu învățături sănătoase, biblice și profunde. Mi-e dor de astfel de conferințe. Mă gândesc și la acele întâlniri de câteva zile cu alți slujitori ai lui Dumnezeu, zile de post și rugăciune. M-am simțit împrospătat spiritual. Mereu mi-au prins bine. Dar... când nu ai parte de niciuna din acestea, cum te revigorezi spiritual?

Nu, nu era o întrebare retorică. Chiar mă interesează. Vreau să fiu mai eficient în slujire. Vreau să pot fi mai de folos. Ce faci atunci când simți că nu mai poți? Cum faci și ce anume faci pentru a te revigora... spiritual?

Cât de ridicolă este pocăința superficială?

Revin cu un nou articol, cu privire la un gând care mă frământa de ani buni, iar acum e din nou proaspăt în mintea mea. Am ajuns la concluzia că simplul fapt al cunoașterii unei sumedenii de lucruri bune, biblice (sau DOAR cunoașterea acestora), nu ajută foarte mult. Ba mai mult, acestea pot duce la obișnuință, rutină și, în cele din urmă, la împietrire. Cum abordează sau cum tratează pocăiții pocăința? Da, mă adresez în acest articol pocăiților sau, mă rog, celor care-și spun pocăiți. Cum tratăm noi pocăința?

 

Cred că nu-i ceva nou și probabil nu doar eu am sesizat lucrul acesta… cum sunt rugăciunile de pocăință în general prin bisericile noastre? Pe unde am umblat, în mare parte sună în felul acesta: „Doamne, dacă am păcătuit…”; „Doamne, dacă Te-am supărat…”; „Doamne, dacă Te-am întristat…” . Îți sunt familiare astfel de exprimări? Le-ai mai auzit și tu? Le-ai… folosit?!?

 

Spun aceste lucruri deoarece mă gândesc cât de ridicol sună. Să știi că la Dumnezeu este iertare pentru păcatul tău, dar tu, totuși, să nu-l mărturisești?!? Să pui păcatul sub semnul îndoielii? Să încerci să îndulcești lucrurile din viața ta în fața unui Dumnezeu Sfânt?

 

Gândește-te că ai niște dureri mari, care te chinuie de multă vreme. În cele din urmă nu mai reziști și mergi la doctor (cât de bine se potrivesc aici cuvintele lui David din Psalmul 32!!). Ajungi la doctor, iar doctorul te întreabă cum te simți… Imaginează-ți următoarea discuție:

 

—  Cum vă simțiți?

—  Bine, cred. Pot spune c-am avut și zile mai bune.

—  Vă doare ceva?

—  Ăăă… nu știu. Adică, poate mă doare piciorul, dar nu-s sigur.

—  La ce vă referiți?

—  Păi, în comparație cu alții… eu sunt sănătos tun.

—  Adică?

—  Păi, sunt oameni care au cancer în fază terminală, sunt oameni care au avut accidente groaznice, sunt oameni care sunt în suferințe cumplite. În comparație cu ei, eu aș putea spune că n-am nimic.

—  Și atunci, de ce-ați mai venit?

—  Nu știu. Cred că ar fi mai bine să plec. O zi bună, domnule doctor!

 

Cât de greu e să-i spui păcatului pe nume? Cât de dificil este să numești păcatul păcat? Cât de greu este să vii cu pocăință sinceră, reală, autentică înaintea lui Dumnezeu?

Păi, asta înseamnă să recunosc c-am greșit. Asta înseamnă să recunosc că-mi place mai mult păcatul decât îmi place sfințenia. Asta înseamnă că mă asemăn mai mult cu cel rău decât cu Dumnezeu.

 

Da, exact. Pocăința începe cu recunoaștere. Ce recunosc atunci când mă pocăiesc? Vorba lui Isaia: [Că-i] „Vai de mine!”

Ei, asta implică să-mi calc în picioare eul, firea, mândria, să mă smeresc înaintea lui Dumnezeu. Și aici mă gândesc la cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Trebuie ca El să crească, și eu să mă micșorez.”

 

În concluzie, pocăința superficială nu numai că-i ridicolă, dar nici măcar nu face vreun bine. Dimpotrivă, pocăința superficială creează o falsă siguranță de sine, o impresie greșită că totul este bine și lucrurile pot merge așa mai departe… da, pot merge așa mai departe… dar destinația o să fie iadul!!

 

Nu degeaba spunea Thomas Watson că pocăința este un har pe care pocăiții îl neglijează. Dac-am neglijat harul pocăinței, să nu-l mai neglijez de acum încolo.

 

Doamne, dă-mi o pocăință reală!

 

Stoica Timotei