sâmbătă, 6 august 2016

Despre „ridicarea tonului”



 
Te-ai întrebat vreodată de ce ni se întâmplă adesea să … ridicăm tonul (ca să nu zic: urlăm, țipăm, zbierăm) la cei dragi ai noștri, cei pe care susținem că-i iubim și că ținem la ei? De ce parcă doar la ei ridicăm tonul, și nu ridicăm tonul niciodată la un străin. Vorba fie… îmi aduc aminte de un prieten care lucra la un depozit al unei firme de încălțăminte și care-mi spunea cum ziua în care nu urla șeful lor la ei era o zi de sărbătoare – sau șeful lor era plecat în concediu. Făcând abstracție de excepții, revin la problema pe care vreau s-o avem în atenția noastră în acest articol.
De ce ni se întâmplă să „ridicăm tonul” la cei pe care spunem că-i iubim?
 
Eh! Mie nu mi s-a întâmplat asta niciodată! Oare? Ori minți, ori ai o memorie tare tare scurtă.
Dar ce-i dacă am ridicat tonul? Și el/ea a făcut la fel! Și… până la o adică, suntem oameni… toți fac la fel.
Și uite așa ne codim în spatele a tot felul de justificări, care mai de care mai jenibile (o încercare de a face doi în unu. A face referire la două cuvinte: penibil și jenant).
 
Biblia ne învață cum trebuie să trăim, iar atunci când ne spune despre cum să fie viața noastră și relațiile noastre unii cu alții, folosește cuvinte precum: dragoste, unitate, armonie, pace, îngăduință, răbdare, îndelungă răbdare, mustrare, îndemnare etc., nicidecum cuvinte precum: mânie, invidie, pizmă, răutate, nemulțumire, ceartă, țipăt, urlat etc.
 
De ce (ni) se întâmplă asta?
 
Îmi place o explicație tare frumoasă pe care un frate drag mi-a spus-o cu ani în urmă (voi încerca să o reformulez cât mai exact): Când doi oameni se iubesc (contextul era despre familie, deci soț-soție), sufletele acestora sunt atât de aproape unul de celălalt, încât își pot vorbi plini de tandrețe unul altuia, în șoaptă, și se înțeleg minunat. Dar când sufletele acestora se distanțează unul de celălalt, chiar dacă fizic ei sunt unul în prezența celuilalt, pentru a se face auzite, încep să urle. Când dragostea intră în declin, se răcește sau începe să dispară, sufletele celor doi încep să se îndepărteze, iar atunci, pentru a se face auzite, strigă unul la celălalt.
 
O explicație poetică, dar foarte frumoasă, nu-i așa? (Chiar dacă nu-mi dai dreptate, eu tot cred că-i frumoasă!)
 
Bine frate, ne-ai spus care-i problema și cauza problemei… dar n-ai de gând să ne spui și care-i soluția?
 
Răbdare, răbdare… asta urmează să-ți spun acum.
 
Soluția este cât se poate de simplă și poate fi rezumată într-un singur cuvânt: DRAGOSTE!
 
Atunci când începi să ridici tonul la cineva pe care spui că-l iubești, gândește-te imediat la motivațiile și la cauza pentru care ai făcut așa. Oare n-o fi din cauza lipsei sau răcelii dragostei? Oare nu cumva sufletele voastre „păstrează distanța”?
Ți-a greșit? Arată-i dragoste. Sau, vorba lui Silviu (nu știi cine-i Silviu? E un geniu! Și… e colegul meu! :D ), arată-i clemență, dar asigură-te ca rezervorul de clemență să fie mereu plin (cred că va trebui să încep să-i cumpăr clementine, pentru ca rezervorul clemenței lui să fie mereu plin).
 
Da, atât. Poate nu-i ceea ce te-ai așteptat. Poate voiai un răspuns mai elaborat, mai stufos, mai structurat. Încearcă asta, și după aceea vom vedea.
 
P.S. Cred că dacă Renata (soția mea) ar citi acest articol, mi-ar spune că-s bun… la a da sfaturi altora… și că abia așteaptă… să-l pun eu mai întâi în practică.
 
Așa să(-mi) ne ajute Domnul!
 
Stoica TImotei

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Parerea ta va fi bagata in seama si apreciata ;)