Ai mulțumit vreodată descrescător Domnului pentru binecuvântări?

Era doar o idee ce mi-a trecut prin minte. O frământam, o răsuceam, doream s-o fac să se dezvolte. Însă nu reușeam să-i găsesc cuvintele potrivite ca s-o descriu. A rămas, așadar, dichisită undeva în mintea mea, până la un moment dat când eram aproape adormit. Atunci am auzit-o predicată. Ideea pe care n-o puteam descrie, am auzit-o descrisă de altcineva într-un mod atât de frumos! (Apoi am adormit bucuros.)

Cu ceva vreme în urmă am scris un articol despre momentul în care Îi mulțumești Domnului pentru binecuvântări. Acesta-i un aspect foarte important. Acum însă, vreau să ne îndreptăm atenția asupra unui alt aspect, legat tot de mulțumirea pentru binecuvântări. 

I-ai mulțumit vreodată lui Dumnezeu pentru binecuvântări în mod descrescător? Se poate să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru binecuvântări în mod descrescător? Ce înseamnă aceasta? Cum poate fi făcută?

Cât încă suntem pe acest pământ, chiar și multe dintre binecuvântările lui Dumnezeu sunt limitate de timp. Primim din partea lui Dumnezeu anumite binecuvântări doar pentru o perioadă anume de timp. Cu toate că ne-am dori să țină mai mult, ele sunt limitate în timp și spațiu. Prin urmare, după ce începi să nu mai ai parte de o astfel de binecuvântare, Îi mulțumești tu lui Dumnezeu pentru ea?

Sănătatea este o mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Însă gândește-te cum ar fi să primești diagnosticul unei boli mortale, aflată și în fază terminală. În acele momente, poți tu să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru sănătatea pe care ai avut-o până atunci?

O altă binecuvântare mare de care Dumnezeu ne face parte este prin oamenii pe care i-a așezat în jurul nostru. Mă gândesc la cei din familie, la prieteni, la cunoscuți, la cei din biserică - oameni care sunt o binecuvântare pentru noi. Însă nici ei nu trăiesc veșnic pe pământul acesta. Chiar astăzi am auzit că urmau să fie ținute în zonă două înmormântări. Oameni care au fost o binecuvântare pentru alții. Probabil că acum, când citești aceste rânduri, te gândești și tu la câteva astfel de persoane care au fost o binecuvântare pentru tine și care acum nu mai sunt. Poate ți-a fost tată, mamă, bunic, bunică, unchi, mătușă, soț, soție, fiu, fiică, nepot, nepoată, vecin, cunoscut, apropiat, prieten, însă nu se mai află în viață. I-ai mulțumit Domnului pentru binecuvântarea pe care acea persoană a adus-o în viața ta? 

Cred că trebuie să ne deprindem să-I mulțumim lui Dumnezeu și într-un mod descrescător pentru binecuvântările de care ne face parte. Și atunci când nu mai avem parte de ele, să-I putem mulțumi lui Dumnezeu din toată inima pentru că ne-a făcut parte de ele. Și să-L lăudăm pe Domnul. Să-L lăudăm pe El din toată inima.

Acest lucru poate suna nou în mintea ta, însă e un concept vechi, foarte vechi. Ne spune Scriptura despre un om al lui Dumnezeu, un om cu care Dumnezeu Se lăuda. Chiar și în fața diavolului. Omul acesta a avut o mulțime de binecuvântări din partea lui Dumnezeu: averi care-ți luau o bucată de vreme doar să le numeri. A avut case, slujitori cât cuprinde, multe turme de animale și a avut și 10 copii.

Omului acesta, într-o zi, i se aduc mai multe vești: boii și măgărițele i-au fost prădate, oile și slujitorii cu oile i-au fost arși de un foc coborât din cer, cămilele i-au fost prădate, toți copii i-au murit fiindcă locul în care se aflau s-a prăbușit peste ei. Toate aceste vești au venit la urechile lui Iov ca pe bandă rulantă. Binecuvântări de care Dumnezeu i-a făcut parte, dintr-o dată Iov nu le mai avea. Gata! Gata cu boii și măgărițele! Gata cu oile! Gata cu cămilele! Gata cu slujitorii! Gata cu copiii! Ce-a făcut Iov?

„Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat şi a zis: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!»” (Iov 1:20, 21).

E greu să-I mulțumești Domnului în mod descrescător pentru binecuvântări, însă nu e imposibil. Cultivă un astfel de obicei. N-o să-ți strice, ba dimpotrivă, o să-ți fie de folos.

În încheierea acestui articol cred că se potrivesc foarte bine cuvintele psalmistului David din Psalmul 118:25: „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”

Timotei Stoica

Să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să păcătuiești!? E posibil așa ceva?

În câteva biserici în care am predicat în ultima perioadă am vrut să văd care-i reacția celor din biserică în urma unei întrebări și a unei probleme care mă frământă de mai multă vreme. Întrebarea sună cam așa: Te-ai rugat vreodată Domnului să te ajute să păcătuiești?

Reacția celor care aud această întrebare și care nu dau loc gândurilor să se frământe mai mult la ea, e una de puțin șoc (cum de-am îndrăznit să întreb așa ceva!?), urmată numaidecât de o negare clară. Nu se poate să ne rugăm Domnului să ne ajute să păcătuim! Care creștin face așa ceva?

Chiar așa, ce creștin ar face așa ceva? Cu siguranță unul care nu iubește pocăința, care tratează pocăința cu superficialitate, care are doar pe masca pe care o afișează puțină umbră de pocăință și cam atât.

Mă gândesc c-am ajuns vremuri în care multor creștini nu le mai place pocăința. Dură afirmație, nu-i așa? Din păcate, cam așa văd eu lucrurile. Se pune mai mult accent pe multe alte lucruri (care nu neapărat ar fi rele în ele însele), însă accentul pus pe pocăință scade drastic.

Dă-mi voie să-ți dau câteva exemple cu privire la această întrebare care-a început (probabil) să te macine puțin:

• E vorba despre un elev la școală care se află în fața unui examen important. Pentru că și-a ocupat timpul cu alte activități în afară de cea de-a învăța și de a se pregăti pentru examen, se gândește el că poate îl va putea fenta pe profesor și va putea să se folosească de sursele de inspirație pe care și le face cu puțină vreme înaintea examenului. Frica, în timpul examenului, îl motivează să spună o rugăciune tainică: „Doamne, fă să nu mă prindă!” Că doar, vorba aceea: „Hoțul neprins, negustor cinstit.”
• E vorba despre acea bârfă pe care ai spus-o cu pasiune și înflăcărare acum câteva zile și care a ajuns și la urechile celui pe care l-ai bârfit. Pentru că vrei ca aparenta relație bună care este între voi să nu se strice, vâri o rugăciune tainică: „Doamne, fă să nu afle că de la mine a pornit totul.”
• Ești la volan și știi că pentru o siguranță cât mai sporită în trafic, există un cod rutier. Însă, fiindcă te grăbești, sau ai tu alte motive gata de a le spune, le calci în picioare: centura nu ți-ai pus-o, nu mai semnalizezi, treci pe linie continuă, sub 100 km/oră nu poți conduce în localitate și, cu toate că mașinile din față te atenționează (blițează) că e poliția în față, nu le dai atenție, și continui. În cele din urmă, vezi poliția în față, încetinești, îți pui centura, și în gând se vâră o rugăciune: „Doamne, fă să scap fără să mă tragă pe dreapta.”

Exemplele ar putea continua, însă mă opresc aici (mai ales că trebuie deja să plec din casă și să merg la întâlnirea de tineret!). Vreau, totuși, să te îndemn să privești cu seriozitate la această problemă. Cu pocăința nu-i de joacă. Pocăința nu doar se predică, ea se trăiește. Dar să fie o pocăință sinceră, autentică.

O viață caracterizată de o astfel de pocăință îmi doresc! O astfel de viață îți doresc și ție.

Doamne, ajută!

Timoei Stoica

Mulțumești Domnului pentru încercări? Dacă da, când anume?

De mai multă vreme mă tot gândesc la întrebarea aceasta, însă doar acum îmi trecu gândul să aștern câteva gânduri cu privire la acest subiect. Învățăm de pe paginile Sfintelor Scripturi că trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru TOATE lucrurile. Aceasta include nu doar biruințele, binecuvântările, momentele de liniște, pace, armonie și prosperitate. Înclude și momentele de frământări, de probleme, de necazuri, de încercări, de dureri, de boală, de înfrângeri. 

Înțelegând că trebuie să-I mulțumim Domnului pentru toate lucrurile, probabil Îi mai mulțumim - din când în când - și pentru încercări și lucruri pe care nu ni le-am fi dorit în viața noastră. Întrebarea rămâne totuși: Când Îi mulțumim Domnului pentru acestea?

Când citim relatări de pe paginile Bibliei, ni se întâmplă să nu interacționăm prea mult cu trăirile personajelor despre care citim. 

Spre exemplu: 

• Citim despre Iosif, care a fost vândut de frații lui unor negustori de sclavi care se îndreptau spre Egipt. Mai mult, Iosif ajunge în Egipt și devine sclav al lui Potifar. Cu toate că-i slujește cu credincioșie lui Potifar, Iosif este acuzat pe nedrept și, drept urmare, ajunge să fie aruncat în temniță.
• Citim despre Avraam că a fost chemat de Dumnezeu să I-l aducă jertfă pe singurul său fiu, pe acela care-l iubea, pe Isaac. Avraam, cu toate că probabil nu a înțeles de ce Dumnezeu îi cere un astfel de lucru, face ceea ce-i cere Dumnezeu. Urcă muntele, iar Isaac îl întreabă unde-i animalul pentru jertfă. „Domnul va purta de grijă” e deviza și răspunsul lui Avraam.
• Citim despre poporul Israel care se afla în robia babiloniană. În această robie, la un moment dat vine porunca împăratului care cerea tuturor oamenilor să se închine unei statui pe care împăratul o făcuse. Cu toții, mici și mari, se închinau acelei statui, totuși cu excepția a trei tineri. Chiar dacă știau că împăratul pedepsea nesupunerea cu aruncarea în cuptorul încins.
• Citim despre Daniel care, în ciuda poruncii împăratului, a continuat să înalțe rugăciuni lui Dumnezeu. Urma să fie aruncat în groapa cu lei și, cu toate acestea pentru el a fost mai prețioasă părtășia cu Domnul.
• Citim despre necazurile care au venit cu duiumul în viața lui Iov. Iov însă Îi rămâne credincios lui Dumnezeu.

Ce este interesant când citim astfel de relatări ale Scripturii și multe altele de genul acestora, este că le știm sfârșitul, le cunoaștem deznodământul.

• Când a fost vândut de frații lui, Iosif nu știa că peste ani urma să ajungă al doilea după faraon în Egipt. Însă, chiar dacă nu știa acest lucru, el I-a rămas credincios lui Dumnezeu.
• Când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să i-l aducă pe Isaac ca jertfă, Avraam nu știa ce urma să se întâmple. Nu știa că Domnul o să-l oprească din a-l jertfi pe Isaac. Cu toate acestea, Avraam avea credință. Întâlnim un detaliu frumos despre Avraam în capitolul credinței din Evrei (capitolul 11), unde ni se spune că Avraam credea că Dumnezeu o să i-l dea înapoi pe Isaac ca înviat dintre morți.
• Cei trei tineri i-au rămas credincioși lui Dumnezeu, cu toate că nu știau dacă Dumnezeu o să-i salveze de cuptorul aprins. Cu toate că în primă instanță i s-au adresat împăratului că Dumnezeul lor putea să-i scape, ei totuși au continuat prezentându-și credința și loialitatea lor față de Dumnezeu, chiar dacă acel lucru nu s-ar fi întâmplat.
• Daniel a fost un om al rugăciunii. Rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Daniel nu știa că Dumnezeu urma să-l scoată fără nicio vătămare corporală din groapa cu lei.
• Iov habar n-avea de problema cosmică în ceea ce-l privea. Nu știa că Dumnezeu se lăuda cu el. Nu știa că i s-a permis diavolului să-l încerce așa de puternic. Nu știa ce urma să se întâmple în viața lui, însă I-a rămas credincios Domnului.

Nu ne punem în pielea personajului, pentru că cunoaștem deznodământul. Însă, nu uita că și tu ești personajul principal în povestea vieții tale. Nu o citești din cărți, ci o trăiești pe pielea ta. Așa cum nici acești oameni despre care am vorbit mai sus nu știau ce urma să li se întâmple, nici tu și nici eu nu știu ce o să mi se întâmple.

Repet cea de-a doua întrebare: Când Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru necaz? De regulă, după ce-am trecut de necaz, după ce problema s-a rezolvat, după ce boala a trecut, după ce lipsurile au dispărut. Când ajungem din nou cu picioarele pe sol, și să fie pe un sol tare, stabil, atunci Îi mulțumim lui Dumnezeu.

Cred că Biblia ne cheamă s-o facem dinainte. Să-I mulțumim din mijlocul necazului, să-I mulțumim din mijlocul bolii, suferinței, strâmtorării. E greu. Pare imposibil. Însă aici acționează credința. Credința ajunge să fie transpusă în fapte. De recunoștință. De mulțumire. De laudă.

Greu de făcut, nu-i așa? Cred că la aceasta ne cheamă Domnul. Să-I mulțumim și să-L lăudăm pe El pentru toate și în toate. Să nu mai așteptăm până scăpăm de o problemă, ca mai apoi să-I mulțumim Domnului. Aceasta implică să-L credem pe Dumnezeu pe cuvânt și să credem că El cu adevărat e suveran și e în control a toate lucrurile. Cred că așa poate fi trăită credința despre care citim din Biblie, despre care predicăm, despre care cântăm și pe care susținem c-o avem.

„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”

Timotei Stoica

La mulți ani, tati!

Multe sentimente mă încearcă în momentele acestea când scriu aceste câteva rânduri. E frumos să scrii, mai ales atunci când chiar ai despre ce să scrii. Totuși, de multe ori mi se întâmplă să am acel sentiment de neputință, știind că cuvintele pe care le voi folosi nu pot exprima decât într-o foarte mică măsură lucrurile la care mă gândesc și despre care intenționez să scriu.

De ceva vreme, aproape noapte după noapte, ascult (în căști) RVE Sibiu. Am crescut cu RVE Sibiu. În casa noastră era pornit non-stop radioul, pe frecvența 89.4 (frecvența acestui canal de radio în zona Sibiului). De foarte multe ori mă simt pus parcă în fața unui zid transparent pe care nu-l pot escalada, iar în partea cealaltă a zidului sunt fragmente din copilăria mea.

Ce frumoasă e copilăria! Fără griji, fără probleme și, da, fără prea multă minte! Mi-e dor de inocența copilăriei! Nu cunoșteam multe lucruri, dar nici nu-mi făceam griji cu privire la aceasta! Acum însă, când cunosc ceva mai multe ca atunci, îmi dau seama că parcă s-a pierdut ceva. Teorii peste teorii, informații peste informații, însă parcă lipsește ceva. Lipsește simplitatea. Lipsește modestia. Lipsește aplicarea acestor învățături în viața de zi cu zi. Cunoaștem o mulțime de lucruri din Biblie, însă parcă practica am dat-o uitării.

Un alt gând: Dumnezeu ne binecuvântează în multe feluri. Una dintre binecuvântările Sale este prin oamenii pe care-i aduce în viața noastră, oameni din jurul nostru, sau oameni în viața cărora noi am apărut. Oameni deosebiți. Oameni speciali. 

Despre un astfel de om vreau să scriu câteva rânduri. Cine este el? Este tatăl meu. Un om deosebit! Și nu, nu spun lucrul acesta doar ca să-l laud, ci o spun fiindcă-i adevărat. Îmi aduc aminte cu mare bucurie de multe din momentele din copilărie. Deși atunci nu înțelegeam multe lucruri, acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de minunat a fost și este tatăl meu. Nu-i un om perfect, și nu s-a sfiit să ascundă asta încă de când eram un mic copil. 

Astăzi este o zi specială. E ziua în care împlinește 66 de ani. Parcă nu-mi vine să cred când scriu aceste cuvinte! 66 de ani! Aproape un an a trecut de când a intrat la pensie! Îl iubesc! Mă bucur de tatăl meu! Mă bucur de credința și de credincioșia tatălui meu! Am fost binecuvântat să am un astfel de tată care Îl iubește pe Domnul.

Ce i-aș putea dori? Să-și ducă credința și mântuirea tot așa sau chiar mai bine mai departe. Probabil aici m-ar corecta și mi-ar spune că asta se poate doar prin harul Domnului. Și, da, așa este! Doar prin harul Domnului!

Tătic, îți doresc să trăiești în harul Domnului! Să te bucuri de harul Domnului! Să beneficiezi de harul Domnului! Să te desfătezi de Dumnezeul acestui har! Și... câte zile îți mai dă Domnul, să le trăiești pe toate, pe deplin, pentru Domnul!

Îmi pare rău că nu-s mai aproape, să-ți fi putut spune aceste cuvinte față în față, însă mă rog Domnului să ne putem revedea cât mai curând! Până atunci, Domnul să fie cu tine și să-ți ajute în tot ce faci! Să-ți dea sănătate și să te întărească!

Din Suceava, cu dragoste,

Al tău fiu,

Timotei.

P.S. Am spus că mi-e dor de vremea copilăriei:

De ce Dumnezeu nu ne arată viitorul?

De unde vin sursele de inspirație?

„Inspirație pentru ce anume?”, probabil te întrebi.

Inspirație pentru scris, pentru discuții, pentru a-i îndemna, motiva și încuraja pe alții. Dumnezeul nostru creativ a pus în noi și această latură a creativității. Noi suntem cei care trebuie să luăm aminte și să fim cu mare băgare de seamă la modul în care învățăm și percepem lucrurile din jurul nostru. 

Spre exemplu, duminică dimineață, în timp ce mergeam spre biserică, am văzut pe stradă cum, la doar câțiva zeci de metri era o ceață pe care ai fi putut-o tăia cu cuțitul. Totuși, pe măsură ce te apropiai, ceața părea că se distanța. Spre deosebire de alte zile, în dimineața zilei de duminică nu am mai putut vedea cu ușurință capătul străzii, pe care într-o zi fără ceață l-aș fi putut vedea fără niciun fel de problemă.

În timp ce mergeam mă gândeam la faptul că nici Dumnezeu nu ne lasă să ne cunoaștem viitorul. Știți acele întrebări de genul: „Unde te vezi peste 5/10 ani?” Bănuim, intuim, planificăm, visăm. Însă nu știm în mod cert ce și cum va fi. Spre exemplu, pe când aveam 20 de ani spuneam că eu nu mă voi căsători decât după vârsta de 25 de ani. La 25 de ani eram deja căsătorit de 1 an și 7 luni. 

Mă gândesc dacă este o binecuvântare sau nu faptul că nu ne putem ști viitorul (personal). Mărturiile multor oameni au confirmat că-i mai bine așa. Am auzit exprimări de genul: „Dacă știam că Domnul avea să mă treacă prin ce m-a trecut fiindcă am acceptat să-I slujesc ca misionar/pastor/evanghelist, nu știu dacă aș fi acceptat.” Sau „Dacă știam că în urma unei anumite decizii pe care am luat-o urma să sufăr cât am suferit, cu siguranță că n-aș fi luat acea decizie.”

Mă gândesc, de asemenea, și la un animal, mai exact o antilopă – impala. Această antilopă poate sări până la trei metri – mare atenție! – înălțime, iar în lungime până la nouă metri. Ce animal extraordinar! Totuși, dacă în fața acestui animal pui un zid de doar 90 cm, nu va sări. De ce? Fiindcă nu vede ce-i dincolo de zid și, prin urmare, îi este frică să sară.

Zid, ceață … tu ce faci? Dumnezeu te cheamă să fii al Lui cu totul, să I te închini numai Lui și să-I slujești. Însă, probabil, nu-ți dă mai multe informații pe care te-ai fi bucurat să le știi. Accepți o astfel de viață? Să mergi prin ceață, fără să știi ce va fi mai încolo? Știe El. Poartă El de grijă.

Cu siguranță că nu ești ca animalul impala, să poți sări până la 3 metri înălțime sau până la 9 metri în lungime, însă nu te opri în fața zidului de 90 de centimetri, în fața ceții. Încrede-te în El și fă saltul credinței. Autorul Epistolei către Evrei, în capitolul 11 (numit și capitolul credinței), vorbește despre mai mulți oameni de care Dumnezeu S-a folosit și a făcut lucruri mari, minunate prin aceștia. Care-i secretul? Autorul epistolei folosește o expresie în dreptul fiecărui om despre care vorbește în acel capitol, și anume: „Prin credință”.

Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!

Timotei Stoica

32 de ani

A fost odată ca niciodată o tânără domnișoară care își dorea să muncească în viață. Ea a învățat că Dumnezeu dorește să fim oameni harnici și a perseverat în aceasta. Gândindu-se ce-ar putea face, a ajuns la concluzia că trebuie să plece undeva departe de locul ei natal, să studieze, apoi să se întoarcă și să înceapă să muncească undeva lângă locul natal. Numai că lucrurile plănuite de acasă nu prea corespund cu cele de afară. Prin urmare, după mai multe ieșiri cu tinerii în diverse biserici, a cunoscut un tânăr chipeș care a pus ochii pe ea cam de când a văzut-o, doar că n-a prea avut curajul să-i spună.Cu toate acestea, tânărul respectiv a abordat-o la un moment dat și i-a spus care ar fi dorințele lui. Ei i-a plăcut ce-a auzit, așa că nu s-a mai întors să muncească lângă locul ei natal. Asta nu înseamnă că arenunțat să mai muncească.

Îmi place povestea aceasta. Este una dintre preferatele mele. Spunea cineva că: „multe povești de dragoste sunt frumoase, dar cea pe care o prefer cel mai mult este a mea”... apoi cea a părinților mei.

Da, despre ei este vorba. Părinții mei împlinesc astăzi 32 de ani din ziua de când și-au spus unul altuiaun „Da!” hotărât, mărturisindu-și astfel dragostea unuia pentru celălalt.

Căsnicia lor a fost binecuvântată de Dumnezeu cu 4 băieți (eu fiind cel mai mic dintre băieți) și o fetiță(în această ordine!). Știu că atunci când vorbește despre cineva drag riști să folosești hiperbole, însă nu cred c-ar fi cazul în dreptul lor. Părinții pe care-i am sunt cei mai buni părinți pentru copiii cu care i-a binecuvântat Dumnezeu. Am apreciat mereu să văd pocăința lor practică, din casă, nu din biserică. Să fii binecuvântat cu părinți evlavioși, care te îndeamnă prin cuvinte și prin trăire să ai și tu o astfel de viață, asta înseamnă să ai o familie binecuvântată!

Părinții mei sunt bogați. Nu în cele pământești, ci în cele cerești. Nu au fost scutiți de atacuri din exterior, pentru că diavolul urmărește să distrugă familia, însă Dumnezeu mereu a fost de partea lor. Mă bucur să pot scrie câteva rânduri, ca un tribut pentru ai mei părinți. Zilnic mă rog Domnuluipentru ei. Deseori îmi vin în minte tot felul de amintiri din copilărie și mă las copleșit de nostalgie.

Nu sunt perfecți, dar sunt perfectibili.

Noi, copiii voștri, vrem să mulțumim în primul rând Bunului Dumnezeu pentru binecuvântarea de care  ne-a făcut  parte  să vă  avem ca  părinți. Apoi, dorim ca Dumnezeu să vă binecuvânteze cu sănătate, cu prezența Lui și să vă dea puterea de a persevera în harul Său. El să vă fie mângâiere, sprijin și adăpost.

Chiar dacă suntem departe unii de alții și e aproape imposibil să ne întâlnim cu toții în același timp, inimile noastre sunt aproape. Vă iubim și vă dorim protecția lui Dumnezeu. El să vă dea sănătate și, în câțiva ani să ne bucurăm de o nuntă de aur.

Vă iubim mult!
Ai voștri copii,
Ștefan, Emilian, Toma, Timotei și Rut

Pocăință de fațadă sau pocăință autentică?

Când mă gândesc la subiectul pocăinței și mă uit în jur, și chiar și-n viața mea, îmi dau seama că Thomas Watson chiar a avut dreptate. Pocăința autentică chiar a ajuns să fie un har pe care-l neglijăm adesea. Mă întreb cum de s-a ajuns aici. Nu neg și nu contest pocăința sinceră pe care s-ar prea putea s-o fi avut odată. Dar oare poți spune (și viața ta să confirme!) că încă mai trăiești o astfel de pocăință?

Cum se poate să fii cunoscut de ceilalți că ești un om pocăit, când de fapt tu numa’ pocăit nu ești? Cum se poate să investești mult timp și efort în a menține o pocăință de fațadă, în loc să investești într-o pocăință autentică? De ce căutăm mai degrabă să părem a fi pocăiți și, când colo, pocăința e străină de viața noastră? 

Să trăiești o viață întreagă. Să fi avut o viață activă în biserică. Să fii cunoscut ca un om bun, pocăit. Toți pocăiții care te-au cunoscut în tinerețe să spună despre tine numai lucruri bune. Oare acestea să fie motivele pentru care preferi să investești în a păstra acest renume, această faimă, iar cei din casa ta să observe contrastul izbitor?

Ce rost are să slujești lui Dumnezeu, să mergi la biserică, să cauți să pari un om pocăit când ești vizitat de alții, și totuși pocăința să fie cu totul absentă din viața ta?

Da, se poate să reușești să-i înșeli pe alții. Însă se prea poate să te înșeli și pe tine însuți. Cea mai mare și mai gravă formă de înșelare este auto-înșelarea. 

Cum te gândești că se poate ca având doar o formă de pocăință, să fii plăcut lui Dumnezeu? Domnul Isus n-a murit de formă. El nu Și-a dat viața ca sacrificiu de formă. Totul a fost autentic. Dumnezeu nu creează falsități. El nu dorește falsități. Tocmai acestea Îi provoacă cea mai mare greață (vezi Apocalipsa 3:15, 16).

Ce rost are tot efortul și timpul investit într-o pocăință superficială, de fațadă, când cu ea cu tot te îndrepți înspre iad? 

Nu sunt perfect și nici nu voi putea fi. Însă, văzând tot mai puternic pocăința de fațadă a altora, Dumnezeu mi-a dat de gândit cu privire la propria-mi viață de pocăință. Personal, îmi doresc o viață de pocăință reală, autentică. Una în care să nu par a fi perfect în ochii altora, ci în care să-mi predau în totalitate viața în mâna Domnului, renunțând la eul și la orgoliul meu, fără să mai accept compromisul personal.

Nu uita: pocăința este un har de care Dumnezeu ne face parte. Apostolul Pavel a avut dorința arzătoare de a nu face zadarnic harul lui Dumnezeu (vezi Galateni 2:21). Tu ce vei face?

 

Timotei Stoica