De ce Dumnezeu nu ne arată viitorul?

De unde vin sursele de inspirație?

„Inspirație pentru ce anume?”, probabil te întrebi.

Inspirație pentru scris, pentru discuții, pentru a-i îndemna, motiva și încuraja pe alții. Dumnezeul nostru creativ a pus în noi și această latură a creativității. Noi suntem cei care trebuie să luăm aminte și să fim cu mare băgare de seamă la modul în care învățăm și percepem lucrurile din jurul nostru. 

Spre exemplu, duminică dimineață, în timp ce mergeam spre biserică, am văzut pe stradă cum, la doar câțiva zeci de metri era o ceață pe care ai fi putut-o tăia cu cuțitul. Totuși, pe măsură ce te apropiai, ceața părea că se distanța. Spre deosebire de alte zile, în dimineața zilei de duminică nu am mai putut vedea cu ușurință capătul străzii, pe care într-o zi fără ceață l-aș fi putut vedea fără niciun fel de problemă.

În timp ce mergeam mă gândeam la faptul că nici Dumnezeu nu ne lasă să ne cunoaștem viitorul. Știți acele întrebări de genul: „Unde te vezi peste 5/10 ani?” Bănuim, intuim, planificăm, visăm. Însă nu știm în mod cert ce și cum va fi. Spre exemplu, pe când aveam 20 de ani spuneam că eu nu mă voi căsători decât după vârsta de 25 de ani. La 25 de ani eram deja căsătorit de 1 an și 7 luni. 

Mă gândesc dacă este o binecuvântare sau nu faptul că nu ne putem ști viitorul (personal). Mărturiile multor oameni au confirmat că-i mai bine așa. Am auzit exprimări de genul: „Dacă știam că Domnul avea să mă treacă prin ce m-a trecut fiindcă am acceptat să-I slujesc ca misionar/pastor/evanghelist, nu știu dacă aș fi acceptat.” Sau „Dacă știam că în urma unei anumite decizii pe care am luat-o urma să sufăr cât am suferit, cu siguranță că n-aș fi luat acea decizie.”

Mă gândesc, de asemenea, și la un animal, mai exact o antilopă – impala. Această antilopă poate sări până la trei metri – mare atenție! – înălțime, iar în lungime până la nouă metri. Ce animal extraordinar! Totuși, dacă în fața acestui animal pui un zid de doar 90 cm, nu va sări. De ce? Fiindcă nu vede ce-i dincolo de zid și, prin urmare, îi este frică să sară.

Zid, ceață … tu ce faci? Dumnezeu te cheamă să fii al Lui cu totul, să I te închini numai Lui și să-I slujești. Însă, probabil, nu-ți dă mai multe informații pe care te-ai fi bucurat să le știi. Accepți o astfel de viață? Să mergi prin ceață, fără să știi ce va fi mai încolo? Știe El. Poartă El de grijă.

Cu siguranță că nu ești ca animalul impala, să poți sări până la 3 metri înălțime sau până la 9 metri în lungime, însă nu te opri în fața zidului de 90 de centimetri, în fața ceții. Încrede-te în El și fă saltul credinței. Autorul Epistolei către Evrei, în capitolul 11 (numit și capitolul credinței), vorbește despre mai mulți oameni de care Dumnezeu S-a folosit și a făcut lucruri mari, minunate prin aceștia. Care-i secretul? Autorul epistolei folosește o expresie în dreptul fiecărui om despre care vorbește în acel capitol, și anume: „Prin credință”.

Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!

Timotei Stoica

32 de ani

A fost odată ca niciodată o tânără domnișoară care își dorea să muncească în viață. Ea a învățat că Dumnezeu dorește să fim oameni harnici și a perseverat în aceasta. Gândindu-se ce-ar putea face, a ajuns la concluzia că trebuie să plece undeva departe de locul ei natal, să studieze, apoi să se întoarcă și să înceapă să muncească undeva lângă locul natal. Numai că lucrurile plănuite de acasă nu prea corespund cu cele de afară. Prin urmare, după mai multe ieșiri cu tinerii în diverse biserici, a cunoscut un tânăr chipeș care a pus ochii pe ea cam de când a văzut-o, doar că n-a prea avut curajul să-i spună.Cu toate acestea, tânărul respectiv a abordat-o la un moment dat și i-a spus care ar fi dorințele lui. Ei i-a plăcut ce-a auzit, așa că nu s-a mai întors să muncească lângă locul ei natal. Asta nu înseamnă că arenunțat să mai muncească.

Îmi place povestea aceasta. Este una dintre preferatele mele. Spunea cineva că: „multe povești de dragoste sunt frumoase, dar cea pe care o prefer cel mai mult este a mea”... apoi cea a părinților mei.

Da, despre ei este vorba. Părinții mei împlinesc astăzi 32 de ani din ziua de când și-au spus unul altuiaun „Da!” hotărât, mărturisindu-și astfel dragostea unuia pentru celălalt.

Căsnicia lor a fost binecuvântată de Dumnezeu cu 4 băieți (eu fiind cel mai mic dintre băieți) și o fetiță(în această ordine!). Știu că atunci când vorbește despre cineva drag riști să folosești hiperbole, însă nu cred c-ar fi cazul în dreptul lor. Părinții pe care-i am sunt cei mai buni părinți pentru copiii cu care i-a binecuvântat Dumnezeu. Am apreciat mereu să văd pocăința lor practică, din casă, nu din biserică. Să fii binecuvântat cu părinți evlavioși, care te îndeamnă prin cuvinte și prin trăire să ai și tu o astfel de viață, asta înseamnă să ai o familie binecuvântată!

Părinții mei sunt bogați. Nu în cele pământești, ci în cele cerești. Nu au fost scutiți de atacuri din exterior, pentru că diavolul urmărește să distrugă familia, însă Dumnezeu mereu a fost de partea lor. Mă bucur să pot scrie câteva rânduri, ca un tribut pentru ai mei părinți. Zilnic mă rog Domnuluipentru ei. Deseori îmi vin în minte tot felul de amintiri din copilărie și mă las copleșit de nostalgie.

Nu sunt perfecți, dar sunt perfectibili.

Noi, copiii voștri, vrem să mulțumim în primul rând Bunului Dumnezeu pentru binecuvântarea de care  ne-a făcut  parte  să vă  avem ca  părinți. Apoi, dorim ca Dumnezeu să vă binecuvânteze cu sănătate, cu prezența Lui și să vă dea puterea de a persevera în harul Său. El să vă fie mângâiere, sprijin și adăpost.

Chiar dacă suntem departe unii de alții și e aproape imposibil să ne întâlnim cu toții în același timp, inimile noastre sunt aproape. Vă iubim și vă dorim protecția lui Dumnezeu. El să vă dea sănătate și, în câțiva ani să ne bucurăm de o nuntă de aur.

Vă iubim mult!
Ai voștri copii,
Ștefan, Emilian, Toma, Timotei și Rut

Pocăință de fațadă sau pocăință autentică?

Când mă gândesc la subiectul pocăinței și mă uit în jur, și chiar și-n viața mea, îmi dau seama că Thomas Watson chiar a avut dreptate. Pocăința autentică chiar a ajuns să fie un har pe care-l neglijăm adesea. Mă întreb cum de s-a ajuns aici. Nu neg și nu contest pocăința sinceră pe care s-ar prea putea s-o fi avut odată. Dar oare poți spune (și viața ta să confirme!) că încă mai trăiești o astfel de pocăință?

Cum se poate să fii cunoscut de ceilalți că ești un om pocăit, când de fapt tu numa’ pocăit nu ești? Cum se poate să investești mult timp și efort în a menține o pocăință de fațadă, în loc să investești într-o pocăință autentică? De ce căutăm mai degrabă să părem a fi pocăiți și, când colo, pocăința e străină de viața noastră? 

Să trăiești o viață întreagă. Să fi avut o viață activă în biserică. Să fii cunoscut ca un om bun, pocăit. Toți pocăiții care te-au cunoscut în tinerețe să spună despre tine numai lucruri bune. Oare acestea să fie motivele pentru care preferi să investești în a păstra acest renume, această faimă, iar cei din casa ta să observe contrastul izbitor?

Ce rost are să slujești lui Dumnezeu, să mergi la biserică, să cauți să pari un om pocăit când ești vizitat de alții, și totuși pocăința să fie cu totul absentă din viața ta?

Da, se poate să reușești să-i înșeli pe alții. Însă se prea poate să te înșeli și pe tine însuți. Cea mai mare și mai gravă formă de înșelare este auto-înșelarea. 

Cum te gândești că se poate ca având doar o formă de pocăință, să fii plăcut lui Dumnezeu? Domnul Isus n-a murit de formă. El nu Și-a dat viața ca sacrificiu de formă. Totul a fost autentic. Dumnezeu nu creează falsități. El nu dorește falsități. Tocmai acestea Îi provoacă cea mai mare greață (vezi Apocalipsa 3:15, 16).

Ce rost are tot efortul și timpul investit într-o pocăință superficială, de fațadă, când cu ea cu tot te îndrepți înspre iad? 

Nu sunt perfect și nici nu voi putea fi. Însă, văzând tot mai puternic pocăința de fațadă a altora, Dumnezeu mi-a dat de gândit cu privire la propria-mi viață de pocăință. Personal, îmi doresc o viață de pocăință reală, autentică. Una în care să nu par a fi perfect în ochii altora, ci în care să-mi predau în totalitate viața în mâna Domnului, renunțând la eul și la orgoliul meu, fără să mai accept compromisul personal.

Nu uita: pocăința este un har de care Dumnezeu ne face parte. Apostolul Pavel a avut dorința arzătoare de a nu face zadarnic harul lui Dumnezeu (vezi Galateni 2:21). Tu ce vei face?

 

Timotei Stoica

La mulți ani, românule mic!

Cu toate că astăzi este o zi liberă de la muncă, am decis să merg și astăzi la lucru pentru a putea recupera câteva ore de care cu siguranță o să am nevoie altădată. Încă de când m-am pornit de acasă, mă gândeam la ziua aceasta și la importanța acesteia în istoria țării noastre. 

 

Un lucru care, totuși, m-a frapat, a fost faptul că în această dimineață domnește ceața. Încă de când am pornit din Suceava, am trecut biruitori prin ceață, am ieșit din Suceava tot prin ceață și, când am început să urcăm pe variantă (centura orașului), ceața dispăru. Deja eu mă grăbeam să trag câteva concluzii, precum printre oameni mereu trebuie să te aștepți la ceață și la zone gri, însă în pustie totu-i senin. Totuși, n-ar fi o concluzie foarte adevărată, fiindcă atunci când deja drumul o lua din nou în vale, ceața apăru din nou. Iar nu m-am putut abține să nu mă gândesc (de data aceasta) la faptul că sus deal totu-i senin, iar în vale totu-i gri și încețoșat. Iată, așadar, câteva concluzii trase dintr-un drum obișnuit înspre locul de muncă.

 

Mă gândesc însă la starea aceasta care ne-o provoacă ceața:

- nesiguranță

- incertitudine

- lipsă a bunei dispoziții

- frământare?!

- precauție (lucrul acesta n-ar trebui să lipsească atât de la șoferi, cât și de la pietoni!)

 

Lucrurile în țara noastră s-au precipitat destul de puternic în ultimele luni și nu cred că greșesc dacă spun că ne aflăm în ceață. Nesiguranță, frământare, incertitudini, probleme, neînțelegeri – cuvintele acestea sunt la ordinea zilei în țara noastră. Unii oameni s-au luptat s-o unească, alții nu se luptă s-o păstreze unită.

 

Pe lângă toate acestea, mă gândesc la relația omului cu Creatorul Său. Dumnezeu a revelat voia Lui și S-a revelat pe Sine pe paginile Sfintelor Scripturi, însă ceața indiferenței, ceața nepăsării, ceața tradiției și a obiceiurilor + întunericul păcatului ne împiedică toate de a cunoaște și de a înțelege voia Lui pentru viața noastră.

 

Nu-ți cunosc viața, dar Îl cunosc pe Cel care ți-o știe. Caută-L pe El și vei vedea cum ceața va dispărea din viața ta. El este numit și „Soarele neprihănirii”, iar în lumina Lui cu toții vom străluci.

Românie, îți doresc să-L cauți cu adevărat pe Dumnezeu. Întoarce-ți privirile spre El și n-o să ți se mai umple fața de rușine.

 

Dumnezeu să binecuvânteze România!

 

Timotei Stoica

Sfârșit și început. Început și sfârșit.

DISCLAIMER: Mă gândeam să trimit un SMS cu aceste gânduri, totuși fiindcă cuvintele curgeau și nu se mai opreau, m-am mutat aici. Primiți aceste gânduri.

Parcă-i de necrezut. Totuși, aceasta-i realitatea. Unii nu-și dau seama de ce așa de repede, alții nu pot desluși unde s-a dus, însă nimeni nu poate nega: Anul 2016 se stinge. În doar câteva ore va ieși cu totul din existență și va intra în domeniul trecutului și al amintirilor.

Cu toate acestea, nimeni nu pune la îndoială faptul că urmează un alt an. Un an nou. Nimeni nu l-a vizitat. Nimeni nu știe ce conține. Totuși, noi stăm în pragul lui și în doar câteva ore vom păși înăuntru.

Mă gândesc ce legătură frumoasă există între cumpăna dintre ani și nașterea din nou. Așa cum ieșim și ne debarasăm de anul 2016, tot așa omul născut din nou nu mai trăiește cum trăia odată, ca rob al păcatului. Scriptura descrie aceste lucruri astfel: „toate s-au făcut noi”.

Anul 2017 ne stă în față. Așa cum acum 366 de zile anul 2016 ne stătea în față. Nu știu cum o să fie și ce o să ne aducă, fiindcă nu am mai trecut prin el, nu l-am mai vizitat niciodată. 

Rezoluții peste rezoluții o să fie auzite și rostite zilele acestea. Personal, un singur lucru îmi doresc, și ți-l doresc și ție. Vreau ca-n anul 2017 să se vadă c-am rupt-o cu omul cel vechi, c-am rupt-o cu păcatul, că trăiesc în „școala harului” lui Dumnezeu (vezi Tit 2:11-13). Îmi doresc ca să-L cunosc mai mult pe Domnul iar cunoașterea aceasta să producă sfințenie în viața mea.

„Fie ca” Domnul să fie la lucru în viețile noastre în anul ce ne stă în față!

Un an nou binecuvântat de (și cu) Domnul!

Când amintirile trecutului se-ntâlnesc cu prezentul...

Astăzi, așa cum am hotărât cu ceva vreme în urmă, împreună cu câțiva tineri, frați și surori de la noi de la biserică, am vizitat un azil de bătrâni de pe lângă Botoșani. Sâmbătă am fost la un alt azil de bătrâni, cu dorința de a putea bucura câțiva oameni trecuți prin viață care au nevoie ca cineva să le fie aproape, chiar și pentru scurtă vreme. 

Nu știam la ce să mă aștept, dar am cerut Domnului să ne ajute să putem fi o binecuvântare pentru cei pe care urma să-i vizităm. Am văzut sâmbătă femei în vârstă care, pur și simplu, plângeau de bucurie că sunt oameni care-i vizitează.

Dumnezeu astăzi chiar m-a surprins. Nu știam la ce să mă aștept, dar am vrut să pot fi o binecuvântare pentru cei de acolo. Pe lângă cântările pe care le-am cântat și îndemnul din Cuvânt, am întâlnit o soră pe care n-am mai văzut-o de multă vreme.

Cu ani în urmă, pe vremea studenției mele, am fost trimis în practică în orașul Pașcani. Acolo am întâlnit familia Arghir. Fratele Matei și sora Lidia Arghir:

Astăzi am aflat că fratele Matei a plecat „cu totul” (așa cum s-a exprimat băiatul dânsului) Acasă la Domnul. Imediat în minte mi-au venit amintiri pe care le-am avut cu fratele Matei. Îmi spunea, spre exemplu, că odată (pe vremea comuniștilor) a fost oprit de un securist care voia să afle ce fac pocăiții la biserică. Fiind învinuiți că fac tot felul de lucruri împotriva statului, fratele Matei i-a spus că nu-s adevărate lucrurile acelea, iar: „dacă nu mă credeți, veniți și dumneavoastră și vedeți.” Mi-a plăcut mult îndrăzneala sfântă a fratelui Matei. Când îi vizitam mereu plecam îmbogățit de experiența de viață a fratelui. Acum e cu Domnul, Cel Căruia I-a slujit pe pământ. 

Totodată, astăzi m-am întâlnit cu sora Lidia (soția fratelui Matei). Mintea ei nu mai e precum era odată. Nu-și mai aduce aminte multe lucruri. Personal, am auzit de boala aceasta; cunosc persoane care îngrijesc de astfel de oameni, dar nu am știut cum e să întâlnești pe cineva care are această boală. Alzheimer. O boală care înspăimântă pe mulți. Sora Lidia nu m-a recunoscut. Dar eu mi-am amintit din nou de bunătatea și de ospitalitatea de care mereu a dat dovadă. 

Cu un ochi mă bucur, iar cu unul plâng. Viața pe acest pământ este scurtă, este plină de durere, dar e frumoasă: dacă e trăită cu Domnul și pentru Domnul. Pacea pe pământ pe care o anunțau îngerii păstorilor este o pace exclusivistă, păstrată doar pentru cei „plăcuți Lui”. Domnul să ne ajute să-I fim pe plac. Viața noastră să fie după voia Lui. Să nu ne lege nimic de pământul acesta. Să nu ne placă păcatul. Să ne placă de Domnul. Să-L iubim pe Domnul. Și... Domnul s-o binecuvânteze pe sora Lidia și s-o ajute să ajungă... ACASĂ!

 Tu ești pregătit(ă) să mergi Acasă?


Timotei Stoica

Oare întunericul va domni veșnic?

M-am trezit devreme azi, ca să pot lucra puțin în liniște. Bucurie mare pe mine, încă de când m-am trezit. Nu mă simțeam deloc obosit. Mă așez la birou și încep să mai citesc câte ceva cand, pe neașteptate, întunericul își face simțită prezența din plin. Lumina veiozei de pe birou dispăru. Am încercat, dar în zadar, s-o tot aprind. Mi-am zis: „Nu se poate ca toate luminile să nu se aprindă.” Așa că am încercat o altă veioză, și la fel s-a întâmplat. Am încercat să aprind becul din cameră, dar același rezultat.

Întunericul domnea în cameră și-n casă. Oare era vreo șansă ca lumina să apară din nou? Mi se făcu dor de lumină. Aveam nevoie de lumină.

Mi-am adus aminte de cuvintele profetului: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic...” Mă întrebam dac-o fi adevărat și în cazul meu, în acele momente.

Frământat de aceste gânduri am ieșit afară în curte și m-am tot plimbat pentru vreo jumătate de oră. Am admirat luna, cerul, orașul și, deși mă așteptam să fie liniște, o mulțime de mașini răsunau (sistemul lor de alertă, probabil). Auzind aceste maşini alertate, un alt gând îmi trecu prin minte: Oare de ce nu sunt și eu așa? În viața mea spirituală. Oare de ce nu sunt așa și bisericile astăzi? Când diavolul ne momește și întunericul păcatului ne pândește și chiar ne cuprinde, să devenim alerți precum mașinile despre care vorbeam. Cred că cel mai simplu răspuns la întrebarea „De ce nu devenim alerți atunci când întunericul păcatului se așază și în viața noastră?” este că ne place întunericul.

 

Câtă ipocrizie! Ne place să ne numim creștini, ba chiar ne mândrim cu asta, împodobim totul în jurul nostru cu lumini și luminițe, însă în viața noastră personală ne place mai mult întunericul decât lumina. Asta-i firea păcătoasă. 

 

Cuvintele profetului răsună din nou: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic...” Să fie o încurajare pentru cei care caută sfințenia și sunt descurajați de moralitatea căzută la pământ şi călcată de mulți în picioare și să fie un îndemn și o motivație pentru toți aceia cărora le place să cocheteze cu biserica, să îmbine întunericul cu lumina. Lucrul acesta nu este posibil.

Bucură-te de Lumina care S-a coborât pe pământ. Trăiește în această lumină!

P.S. : Acum mă bucur de lumina veiozei (pana de curent s-a dus), și-mi pot face treaba pe care mi-am propus s-o fac, cu întârziere de vreo oră.

Sărbători(ți) cu Domnul!

Stoica Timotei