Cât te costă ADEVĂRUL? (Predică)

Ce tratăm - simptomele sau cauza?

Multe gânduri mi se perindă prin minte în ultima vreme cu privire la această întrebare, și nu știu de unde să încep, și cu atât mai puțin unde o să sfârșesc. Sper, totuși, să existe o oarecare coerență în articolul ăsta, să existe o legătură între idei, fraze, paragrafe. Dacă nu, îmi pare rău că te-am pus să citești așa ceva.

Am început de ceva vreme să citesc (din nou) ceva cărți pe tema căsătoriei și vieții de familie. Soția mea a fost tare încântată de lucrul acesta - așa ca primă reacție! - apoi și-a adus aminte că se apropie nunta celui mai bun prieten cu care m-a binecuvântat Dumnezeu, Gabi M., și știe că nu-mi place să rămân nepregătit în astfel de situații. Așadar, am fost demascat chiar înainte de a putea zice pește (nu că m-aș fi gândit la asta în acele momente!).

Multe din lucrurile scrise în cărțile acestea au un numitor comun, și anume: oamenii tratează problema după ce aceasta apare, nicidecum înainte. Nu-i, de fapt, ceva normal să procedezi astfel?

Astfel de situații le asemăn cu gropile din drumuri care sunt „petecite”. Fac treabă bună oamenii. Petecesc rănile, problemele, necazurile... după ce acestea apar.

Te-ai întrebat vreodată de ce se întâmplă asta? Cred că unul dintre motivele care pot fi înșiruite este acesta: negarea realității. Adică? Ce vreau să spun cu negarea realității? Cu ceva vreme înainte de nunta mea, într-o sâmbătă, mergeam la întâlnirea tinerilor din Suceava. Când m-am dat jos din maxi taxi am realizat că nu mai aveam portofelul la mine. M-am gândit că l-oi fi uitat în maxi taxi, dar pur și simplu parcă nu-mi venea să accept asta. După câteva momente în care mi-am verificat buzunarele și ghiozdanul, am zis că sigur a rămas în maxi taxi, pe scaunul de lângă cel pe care am stat. După multă alergare (foarte rapidă!) am ajuns maxi taxi-ul din urmă și i-am făcut semn șoferului să oprească și să mă lase să urc. I-am explicat situația și, într-adevăr, portofelul era acolo.

Ce legătura are lucrul acesta cu articolul acesta? Revenim la întrebarea lansată mai devreme (puțin reformulată): De ce „petecim” în loc să prevenim? Pentru că nu credem că NOUĂ o să ni se întâmple ACEL lucru. Da, se poate întâmpla ALTORA, dar nu NOUĂ. Și, prin urmare, nu are rost să iau vreo măsură în acea privință.

În ultimii ani, mai multe lucruri nu-mi dau pace: durerile de spate, de cap, în piept, și altele. Vorbind cu cineva legat de niște dureri de cap ce le avusesem, mă întreabă: „Dar tu ai de gând să mergi la spital după ce-o să mori, ca să-ți faci niște analize să vezi ce anume ai?” O, cât adevăr!

Nu știu cum ești tu, dar știu că de cele mai multe ori am „petecit” în loc să încerc să previn anumite lucruri. Oare asta să fie natura noastră, a oamenilor? Să așteptăm să ne izbească necazul, iar mai apoi să acționăm în consecință?

Și împăratul Babilonului a făcut la fel. A primit avertismentul clar din partea lui Dumnezeu, dar la 12 luni după aceea el tot nu a luat aminte la acel avertisment, iar pedeapsa lui Dumnezeu s-a îndeplinit chiar în acea zi. 

Știm că într-o zi vom părăsi acest pământ, vom muri, știm că există iad și că există rai, știm că Dumnezeu ne cere să venim la El cu pocăință, știm că El vrea să ne sfințim, știm că El vrea să-L iubim și să ne iubim aproapele. Știm toate aceste lucruri... și multe altele!

Ce facem noi? Așteptăm nepăsători de multe ori...
Dacă „nu ne-a lovit Dumnezeu” după un păcat pe care l-am săvârșit, începem să credem că păcatul poate coexista cu El. Ne înșelăm singuri și, așa încet, mai trece o zi și încă una din viața noastră... până la ultima.

Simptome ale stării noastre sunt multe, dar cauza este cât se poate de clară: PĂCATUL! Ce faci în privința păcatului din viața ta? Petecești pe ici, pe colo, câte o „cădere”, o „alunecare”, o „stare de neveghere”, și mergi cu astea mai departe?

Soluția? Vino la El! E o soluție simplă, dar parcă din cauza simplității ei, mult prea grea. Mă rog Domnului să ne trezească, să ne deștepte pe toți - că doar, vorba aia... de foarte mulți ani vrem să ne deșteptăm, și o cântăm cu mândrie („Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte”).

Închei cu câteva versete biblice:

„Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” (Romani 13:11-14).

Stai liniștit... și atât?!?

Oare care sunt cuvintele pe care le auzim atunci când suntem la strâmtorare și avem nevoie de o încurajare? Care sunt cuvintele cel mai des întâlnite pe care noi le folosim ca să încurajăm pe cineva care trece printr-o situație dificilă?

 

„Totul o să fie bine.”

 

„Vor veni și zile mai bune.”

 

„Eh! Lasă că te descurci tu.”

 

„Răbdare. Timpul le va rezolva pe toate.”

 

Sau, poate ne gândim la versurile unor cântări…

 

„După ploaie și furtună va veni o zi mai bună, soarele va străluci mai luminos.”

 

„Nu te-ndoi, ci crede că după orice nor e-un soare și mai dulce, și mai strălucitor.”

 

Sau… poate chiar la niște versete biblice:

 

„Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.”

 

„Domnul se va lupta pentru voi; dar voi stați liniștiți.”

 

 

Este interesant contextul textului din Exod, în care îi sunt adresate poporului Israel aceste cuvinte: „Domnul se va lupta pentru voi; dar voi stați liniștiți.” Poporul Israel tocmai ieșise din robia egipteană, după cele zece plăgi trimise de Dumnezeu peste egipteni, și au ajuns la un prim mare obstacol: Marea Roșie. Ce aveau să facă de acum încolo? Oare aici trebuiau să stea și să-și petreacă restul vieții? Probabil până încă nu s-au dumirit, văzură nori de praf în depărtări, dinspre Egipt. Ceva se întâmpla, dar oare ce? Dintr-o dată, parcă cu viteza luminii, se răspândi vestea: „Armata egipteană e pe urmele noastre! Ce ne facem? Moise, ne-ai adus aici ca să murim!”

 

STOP!

 

Oare nu cumva și tu, de multe ori, te-ai simțit precum poporul Israel, ca între ciocan și nicovală? Din spate te bântuiau eșecurile trecutului, iar înaintea ta era parcă un munte, un obstacol de netrecut. Proiecte neterminate și multe altele care stau în față. Nemulțumiri din trecut și frământări cu privire la viitor. 

Ce trebuie făcut?

Poporului Israel i s-a spus: „Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți.” (Exodul 14:14)

Cu alte cuvinte, „Don't worry, be happy!” (Pentru cei care nu știu, vorba asta am spus-o de zeci, dacă nu sute sute de ori în ultimele săptămâni!). Oare toate-s bune și frumoase? Oare chiar e așa de ușor să primești un astfel de îndemn?

Care a fost reacția poporului (și parcă și a mea de multe ori)? Moise întreabă despre reacția poporului următoarele: „Ce rost au strigătele acestea?” 

„Frate, îți e ușor să zici, dar mi-e imposibil s-o mai scot la capăt din situația asta!”

Primul îndemn: „Stați liniștiți” este urmat de un al doilea îndemn. A sta liniștit nu înseamnă a sta cu mâinile în sân. Nu înseamnă a fi nepăsător sau indiferent. A sta liniștit... implică acțiune! 

„Asta-i culmea!” vei zice... Oare?

„Spune copiilor lui Israel să pornească înainte.” (v. 15)

Stai liniștit, încrezându-te în Domnul, acționând la porunca Domnului. Domnul Își va duce la îndeplinire lucrarea. 

Fiți liniștiți și mergeți înainte! :)

Cine se plânge mai bine e un erou mai mare?

Dintre multele subiecte la care meditez, cu care mă confrunt, sau despre care mi se întâmplă câteodată să discut este și cel despre care voi vorbi în articolul de față.

Ți s-a întâmplat vreodată să vorbești cu cineva care te-a întrebat ce mai faci și cum mai ești (cele mai des întâlnite întrebări din discuțiile oamenilor!) și să ai impresia că CHIAR e interesat să afle un răspuns sincer și, printre altele îi spui că nu ești chiar ok? Că n-ai avut o zi prea roditoare la lucru? Că ai depășit un deadline? Că munca ta se putea să fie mult mai bună și că ești puțin dezamăgit de ea? Că simți câteodată că mai ai puțin și explodezi?

Ei bine, mie mi s-a întâmplat. Dar mi s-a întâmplat și să-l aud pe cel cu care vorbeam că parcă abia aștepta să deschid faimosul subiect despre cât de grea este viața, ca să înceapă să-mi spună că în privința dificultăților vieții nu i-am ajuns nici măcar la degetul mic (oare să exclam o laudă la adresa lui Dumnezeu?).

După câteva astfel de discuții am început să realizez că unora chiar le place să se laude cu cât de grea le e viața. Ciudat, nu?

Cum ar fi să auzi afirmații de genul:

Te doare o măsea? Pe mine mă dor două măsele!

Ești obosit? Eu și mai mult!

Ai mers mult și te dor picioarele? Pe mine și mai tare, c-am umblat mai mult!

Te doare capul? Pe mine și mai tare!

Și lista poate continua la nesfârșit. Acum, că mă tot gândesc la aceste lucruri, stau și mă întreb oare de câte ori nu am fost și eu în această postură. Lăudându-mă cu dificila mea viață, încercând să par un erou în fața altora care văd (sau aud!) prin ce trec.

Nu vreau să par un frustrat care scrie aceste lucruri, pentru că am trecut de timpul acela de frustrare. Gândind lucrurile la rece, mă întreb oare ce rost are... sau cu ce scop mă „laud cu greutățile vieții” când altul îmi spune cât de grea îi e viața?

Saaaauuu... Oare dacă nu zic nimic despre dificila mea viață și doar ascult pe celalalt, se poate ca el să creadă că lucrurile-mi merg strună? Eh! Asta-i. Ăsta-i un motiv solid pentru a nu mă lăsa mai prejos. Oare? Cu ce mă ajută dacă procedez astfel?

Timoteie: Încrede-te în Domnul. Ascultă. Fii deschis. Fii plin de compasiune. Nu te simți umbrit - Lasă-te umbrit de Domnul, la „umbra crucii Lui”.

Doamne, ajută!

Lecții pentru viață... de la niște pantofi rupți

În cursul zilei de ieri mi s-a întâmplat. Nu mă așteptam la asta. Nici măcar nu-mi trecea prin minte. Oricât aș fi vrut să nu se întâmple, s-a întâmplat. Mie. Cu toate că a fost foarte jenant, mă bucur că mi s-a întâmplat. Și nu, nu mă bucur de ceea ce s-a întâmplat, ci mai degrabă de ceea ce am învățat din asta.

Un prim lucru pe care l-am învățat este acesta: În viață ți se întâmplă lucruri neprevăzute. Am pornit de acasă fără să știu că urma să mi se întâmple ceva. Cu siguranță, dintre multele lucruri la care m-aș fi gândit că mi s-ar fi putut întâmpla, acesta nu se număra printre ele.

Un alt lucru pe care l-am învățat: Aparențele pot fi foarte înșelătoare. Acasă mi-am periat și lustruit pantofii, cum fac de obicei când mă pregătesc din timp înainte de a pleca undeva. Cu mare atenție și grijă i-am pregătit înainte de a-i încălța. Am pornit de acasă. Totul părea în ordine, până când: „Crack!” Ditamai gaura în talpa papucului. Nu știu cât de mult am mers așa până mi-am dat seama de realitate. Aparențele pot fi de multe ori înșelătoare. De fapt, cred că am un cuvânt din propoziția anterioară este în plus, și anume „pot”. Aparențele sunt de multe ori înșelătoare. De câte ori arăt a fi ceva ce nu sunt! Cineva care îmi doresc a fi, dar care încă nu sunt! Imaginea contează! Aparențele contează! „Ce-o să zică dacă ar ști care-i, de fapt, adevărul? Mai bine nu...!” În spatele multor aparențe „lustruite”, se pot ascunde rupturi, probleme, frământări... despre care n-ai habar.

Și... un alt lucru pe care l-am învățat: Dacă n-ai o bază sănătoasă/solidă, vei șchiopăta. Pe măsură ce pășeam, talpa pantofului se deteriora tot mai mult, iar lucrul acesta m-a făcut să nu mai pot călca bine pe piciorul stâng. „Vrem ceva practic, frate!”, „Vrem practică!”, „Ne-am săturat de atâta teorie/de atâtea doctrine!” - acestea reprezintă manifestul multora astăzi. Dacă n-ai o talpă solidă, vei șchiopăta! Dacă nu-ți fundamentezi practica pe o învățătură solidă, am tot dreptul să-mi pun semne de îndoială cu privire la practica ta, pentru că s-ar putea să șchiopăteze. Baza trăirii noastre trebuie să fie și să rămână Cuvântul lui Dumnezeu! El este baza credinței noastre! El este baza mântuirii noastre! El este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu pentru noi! Nu-ți baza trăirea pe experiențe sau pe sentimente! Astea-s tălpi „de unică folosință” (sau chinezești?) care te vor face - mai mult ca sigur - să șchiopătezi! E grea viața asta.

Mi-a fost greu drumul până acasă, dar am ajuns cu bine. Toată ziua de ieri am meditat la lucrurile astea. Cu siguranță că apostolul Pavel când cita din Vechiul Testament versetul care spune că frumoase sunt picioarele celor care vestesc Evanghelia, nu se referea la încălțămintea acestora!
Vă doresc vieți solide, bazate pe Cuvântul de nestrămutat și de neclintit al lui Dumnezeu, trăite prin puterea Duhului Său cel Sfânt!
Provocare pentru săptămâna necunoscută ce ne stă înainte: Nu mai pune mare accent pe aparențe, ci asigură-te că ești adânc înrădăcinat în Cuvântul lui Dumnezeu, făcând voia Sa. Ia aminte la ceea ce Dumnezeu vrea să-ți vorbească, pentru că s-ar putea s-o facă... printr-un pantof cu talpa ruptă (sau chiar doi)!

Și-au trecut 10 ani...

Când eram mic, visam cum o sa arăt, unde o să fiu când o să fiu mare. Îmi imaginam că e ca trezitul din somn. Mă puneam la somn, și când urma să mă trezesc, mă trezeam deja mare. Așteptam cu nerăbdare să văd ce urma să fiu peste 10 sau 20 de ani. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că, într-adevăr, anii aceștia au trecut ca un vis. Câteodată tânjesc parcă să mă pun la somn, și să mă trezesc din nou acel copil de 8-9 ani, care era tare neastâmpărat, să-l potolesc și să-i spun să prețuiască fiecare moment care-i este dat de Dumnezeu.

Parcă nu-mi vine să cred! Au trecut deja 10 ani! 7 mai 2006 a fost o zi care nu se va șterge din memoria mea. O zi în care, în ciuda timidității pe care o aveam, am avut puterea să mărturisesc în fața multor martori de minunea pe care a făcut-o Domnul în viața mea. Domnul m-a ales! S-a îndurat de mine, un netrebnic! M-a ales să fiu al Lui! M-a ales pentru El! Slavă Lui!

Aveam impresia că botezul e punctul culminant al vieții de credință, că mai apoi toate urmează să meargă strună... dar m-am înșelat. După botez, am avut în viața mea perioade de cădere, de îndoială, de frământare... Dar Domnul a învins! Mi-am dat seama că nu doar mântuirea este prin harul Său, ci și viața de credință este tot prin harul Său! Dac-ar fi fost după puterile mele, la prima cădere acolo aș fi rămas! Dar Domnul S-a îndurat de mine și m-a ridicat... din nou și din nou.

10 ani au trecut. Ani plini de provocări, de bucurii, de încercări, de necazuri, de împliniri, de biruințe... de purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Viața cu Dumnezeu e cea mai frumoasă viață! Viața duplicitară e cea mai dificilă și grea viață!

 Vreau ca Domnul să-mi dea har să trăiesc în continuare pentru El, cu o pasiune mai puternică, mai plin de pocăință, o dorință mai puternică dupa sfințenie și o deschidere mai mare pentru a împlini voia Lui cu privire la viața mea.

Mulțumesc celor care mi-au fost alături în acea zi! Mulțumesc celor care mi-au fost alături în acești ani! Mulțumesc celor care au știut să mă mustre când a fost cazul, să mă îndemne, să mă învețe, să mă motiveze să-L caut mai mult și mai mult pe Domnul!
Mă rog Domnului (și nu-i doar o expresie tipică a pocăiților... chiar mă rog!) să vă ajute să-L căutați pe El, și să trăiți pentru El și pentru slava Lui.

Domnul fie slăvit! :-)

La mulți ani... MAMA!

Cred că o onoare foarte mare care ne este dată de Dumnezeu este să-i poți ura clasicul și tipicul „La mulți ani!” ființei prin care Dumnezeu te-a adus pe acest pământ, care poartă numele de MAMĂ.
Mă năpădesc o mulțime de amintiri doar când mă gândesc la ea. Spre exemplu, îmi aduc aminte de uimirea de care am avut parte când aveam 10 ani, atunci când am aflat vârsta mamei mele, pe care o spuneam cu încântare la toți cei care întrebau („Mama mea are 34 de ani”). Mi-a luat o bucată de vreme să înțeleg că mama nu mai avea 34 de ani, ci 35...
Dintre toți copiii, parcă eu eram cel mai încăpățânat (dacă ar fi ca vreunul din frații mei să mă corecteze, m-ar întreba doar atât: „Parcă?!? Cu siguranță erai cel mai încăpățânat!!”),  dar mama a știut mereu cum să se apropie de mine.
În timp ce scriu aceste câteva rânduri, o mulțime de alte amintiri am în mintea mea, unele dintre ele cu care nu mă mândresc deloc, dar în care mă minunez de dragostea pe care mama a avut-o față de mine.
Mamă, știu că nu ți-a fost deloc ușor să crești un copil ca mine, dar poate am fost „un test” din partea lui Dumnezeu în vederea pregătirii pentru „Mariza” ce avea să vină peste ani de zile (știu că-i cam prea trasă de urechi această idee, dar mă mai consolează puțin).

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine! Îți mulțumesc pentru toată răbdarea pe care ai avut-o cu mine! Îți mulțumesc pentru că, mai presus de toate îndemnurile și sfaturile pe care mi le-ai dat, am văzut în tine un exemplu de urmat! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că te pot numi : MAMĂ

Ce dedicație aș putea să-ți fac? Este o piesă care o cunoști și care știu că-ți place... are un mesaj mereu proaspăt și încurajator... Sper să-ți fie de folos!