Care durere sau suferință este cea mai mare?

  

Iată o întrebare în dreptul căreia greu se poate veni cu un răspuns obiectiv. Unul dintre răspunsurile pe care le-am auzit cu mai mulți ani la întrebarea aceasta este următorul: „Durerea mea este cea mai mare, deoarece este a mea și o simt.”

Da, deși acest răspuns nu poate fi contestat, el este foarte subiectiv și nu răspunde problemei noastre. Unul dintre adevărurile absolute pe care niciun adept al adevărului relativ nu-l poate contesta este realitatea suferinței. Întrebarea nu este dacă un om în viață va suferi sau nu, ci când va avea parte de o suferință sau alta.

De o săptămână de zile sunt cumva legat mai mult de pat și cu greu mă ridic și fac câțiva pași. Am meditat mai mult la subiectul suferinței și am ajuns la o concluzie legată de întrebarea din titlul acestui articol. Chiar și acum, articolul acesta îl scriu fiind întins în pat.

Care durere sau suferință este cea mai mare? Să fie oare cea mai mare în intensitate? Se poate, însă nu cred că sunt multe situațiile acestea. Însă care este atunci cea mai mare durere? Personal cred că aceea pe care o ai de dus mai multă vreme. Mare nu neapărat în intensitatea ei, cât mai degrabă în lungimea ei. Mulți s-au arătat bravi când a fost vorba de o suferință intensă, dar de scurtă durată. Se poate să fi fost și datorită adrenalinei sau pur și simplu datorită unei hotărâri puternice.

Însă chiar și hotărârile puternice încep să scadă în timp, dacă situația nu se îmbunătățește. Da, și stejarul falnic care rezistă furtunilor și vânturilor puternice, după ani și ani de zile (dacă nu-l va găsi între timp vreun drujbist), va fi un vânt sau o furtună puternică ce îi va veni de hac și-l va doborî la pământ.

Mă gândesc la Ioan Botezătorul, cel despre care Domnul Isus a spus că este cel mai mare om născut din femeie, cel care a pregătit calea Domnului, cel care a fost martor la manifestarea Trinității de la botezul Domnului. A ajuns să fie în închisoare și suferința lui nu mai trecea. Atunci au apărut îndoielile.

Mă gândesc și la viteazul David, căruia Dumnezeu i-a dat o mulțime de biruințe împotriva vrăjmașilor săi și chiar și împotriva lui Saul (îmi place că Biblia face distincția aceasta. Cu toate că Saul îl considera vrăjmaș pe David, David nu l-a considerat dușman pe Saul). Însă, chiar și viteazul David a tremurat. La ce anume a tremurat? Ce l-a făcut să nu mai fie atât de viteaz? Gândul că va trebui să fugă la nesfârșit de Saul și că în cele din urmă avea să fie ucis într-o zi de mâna lui Saul. Lucrul acesta l-a făcut să fugă la filisteni. Tocmai dorința de a scăpa de o suferință care părea că nu se va mai sfârși niciodată (vezi 1 Samuel 27-30)!

În suferință se pot petrece următoarele lucruri:

·        Poți ajunge uituc. Pur și simplu să dai uitării faptul că Dumnezeu, în trecut, de atâtea ori te-a scos din situații aparent imposibile.

·        Poți ajunge să te îndoiești de suveranitatea lui Dumnezeu. „Da, o fi Dumnezeu suveran, dar se pare că a scăpat de sub control situația în care mă găsesc eu.” Sau: „Dacă Dumnezeu e suveran, de ce nu intervine El și în dreptul meu?”

·        Poți ajunge să te îndoiești de credincioșia lui Dumnezeu.

 

Care este soluția pe care o ai la îndemână atunci când treci printr-o suferință de lungă durată? Nu descuraja. Nu uita, Dumnezeu a fost, este și va fi credincios făgăduințelor pe care le face. Nu căuta răspuns la întrebarea „De ce?” („De ce eu?”; „De ce durerea aceasta?”; „De ce acum?” etc.).

Îmi place grozav de mult încredințarea pe care a avut-o Pavel și pe care o menționează în Filipeni 1:6: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

Biblia este plină de exemple de oameni care și-au pus încrederea în Dumnezeu și I-au rămas credincioși în ciuda suferinței de care aveau parte. Îți aduci aminte de tânărul Iosif din Vechiul Testament și de câte nedreptăți a avut el parte? Însă chiar acolo, în mijlocul nedreptăților, Dumnezeu a fost cu el. Îți aduci aminte de cei trei tineri credincioși din Babilon? Dumnezeu a fost cu ei și în cuptorul aprins. Îți aduci aminte de bătrânul Daniel, care chiar și la bătrânețe și-a păstrat obiceiul de a se închina lui Dumnezeu și care, din cauza aceasta a fost aruncat într-o groapă cu niște fiare sălbatice? Dumnezeu, prin îngerul Său, a fost cu el acolo.

Oricât de lungă pare a fi suferința prin care treci, te îndemn să nu uiți acest adevăr: Dumnezeu nu-Și abandonează copiii! Hristos, Păstorul cel bun, nu-Și abandonează oile!

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta mea biruitoare” (Isaia 41:10). Ai observat că în acest verset nu este făgăduită scutirea de suferință sau scăparea de ea? Însă există o promisiune mult mai măreață și mai minunată: prezența, puterea, sprijinul și biruința lui Dumnezeu. Ce ne-am putea dori mai mult decât atât?

Domnul fie lăudat!

 

 

Stoica Timotei

Flagelul care lovește puternic Biserica: SUPERFICIALITATEA

Sursă imagine: depositphotos.com

Dacă este un lucru care este trecut foarte ușor cu vederea și care produce numai daune, acela este superficialitatea. Deviza neamului românesc (dacă nu rostită cu glas tare, cel puțin văzută în practică) este aceasta: „Merge și așa!”

Din păcate, această mentalitate a pătruns pe nesimțite și în bisericile noastre și și-a făcut cuib în mintea și-n inima multor credincioși.

Ca să vedem contrastul cu învățătura Scripturii, cred că e suficient să privim la un singur verset scris de apostolul Pavel, verset care se găsește în 1 Corinteni 10:31 și care spune așa: „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu.”

Superficialitatea aceasta poate fi văzută în multe domenii ale vieții bisericii și ale vieții creștinului. Sunt multe care-mi trec prin minte, însă doar una dintre acestea mă frământă de ceva vreme și doar pe aceasta aș vrea s-o prezint în următoarele rânduri.

Există o mare superficialitate în relațiile noastre. Tocmai acolo unde ar trebui să fie cele mai adânci și mai profunde trăiri, superficialitatea este la ea acasă. Atenție! Aceste cuvinte vin din partea introvertitului de mine, căruia îi este adesea extrem de greu să păstreze și acele câteva relații pe care le are.

Însă, chiar și când vine vorba de relațiile cu oamenii pe care-i întâlnim ocazional, superficialitatea mustește. Parcă n-ar fi mare problemă aici, deoarece nu ne afectează personal prea mult. Dar, din păcate, superficialitatea și-a făcut loc chiar și în relațiile mai apropiate, sau cel puțin în acele relații care sunt considerate a fi mai apropiate.

Nu mă mai miră de ce una dintre cele mai des întâlnite minciuni rostite de creștini este: „Sunt bine, tu?” Oare nu cumva această minciună a apărut pe fondul superficialității relației dintre credincioși? Minciuna aceasta nu este cauza, ci doar un simptom. Cauza este superficialitatea relației dintre noi.

Unul dintre lucrurile care au dus la superficialitatea din relațiile noastre este lipsa curajului. Cineva cu care interacționezi face anumite lucruri într-un mod greșit, însă n-ai curajul să mergi și să-l confrunți. Într-o astfel de situație, tu rămâi doar cu gândurile acestea (care, cel mai probabil, vor da naștere la diferite frustrări), iar în solul lor se plantează superficialitatea.

Există superficialitate chiar și între slujitori, între păstori. Cu toate că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie între doi slujitori, de dragul aparențelor se calcă în picioare anumite principii. Ei bine, în cazul acesta, superficialitatea atrage după sine și ipocrizia.

Avem nevoie de autenticitate. Da, e nevoie de efort, e nevoie de dedicare, e nevoie de investiție și sacrificiu. Însă sunt convins că pentru rezultatul final merită toate aceste lucruri.

Gândurile acestea vin în urma conștientizării acestor adevăruri dureroase pe propria mea piele. Nu mă feresc s-o spun. Probabil se datorează faptului că sunt o persoană introvertită, nu știu. Însă mereu am căutat ca relațiile pe care le am cu cei din jurul meu (și din depărtări) să fie caracterizate de sinceritate, deschidere, transparență.

Nu scriu aceste rânduri fiind împins de frustrare, ci le scriu fiind împins de o dorință sinceră de a trage un semnal de alarmă. Nu, nu faci niciun bine nimănui dacă întreții superficialitatea în relațiile tale. Da, se poate să riști anumite relații pe care le ai cu alții atunci când decizi că vrei să treci dincolo de nivelul superficialității confruntând, mustrând, îndreptând pe cineva care a greșit. De asemenea, și reversul este valabil, deoarece suntem oameni. Fii dispus ca și tu să iei aminte atunci când ți se atrage atenția asupra unei greșeli pe care ai făcut-o.

„Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească” (Filipeni 4:8). 👉 Nimic superficial aici!

Domnul să ne ajute să ieșim din zona noastră de confort, care preferă superficialitatea, și să devenim vulnerabili în fața celorlalți, ca astfel să ne dezvoltăm în mod sănătos, să ne maturizăm și să avem relații profunde și autentice unii cu alții!

Timotei Stoica

Diviziunea pe care o face Biblia vs. Diviziunile pe care le fac credincioșii

Unul dintre textele care ne vorbesc despre revenirea din slavă a Mântuitorului nostru este Matei 24. În acest capitol întâlnim și următoarele versete: „Atunci , din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat și altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată și alta va fi lăsată” (v. 40, 41).

Ce înțelegem de aici? Nu toți oamenii vor fi luați în slavă. Nu toți oamenii vor avea parte de moștenirea cerească. În lumina adevărului Scripturii vedem că doar oamenii născuți din nou vor avea parte de gloria cerească.

Scriptura, da, împarte oamenii în două categorii (nu trei sau mai multe, ci doar două): Oameni care vor petrece veșnicia în prezența gloriei lui Dumnezeu, în bucurie, și oameni care își vor petrece veșnicia departe de gloria lui Dumnezeu, în chin groaznic.

Însă, în ceea ce ne privește pe noi, oamenii (în speță, noi, credincioșii), lucrurile nu stau atât de simplu. De ce? Deoarece noi avem o mulțime de criterii după care îi catalogăm pe ceilalți și, desigur, o mulțime de categorii.

Unii dintre noi au tupeul chiar să adapteze textul Scripturii (dacă nu direct, cu siguranță în mod indirect). Cam cum ar suna aceste versete?

„Atunci, din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat, deoarece n-a primit vaccinul, iar altul va fi lăsat, deoarece a primit vaccinul. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, deoarece n-a primit vaccinul, iar alta va fi lăsată, deoarece a primit vaccinul.” (este valabil și invers!)

Sau, dacă e campanie electorală:

„Atunci, din doi bărbați care vor fi la vot, unul va fi luat, deoarece a votat cu un anumit partid politic, iar altul va fi lăsat, deoarece a votat cu un alt partid politic […]”

Din păcate, lucrurile care-i divizează pe creștini au ajuns să fie tot mai multe și tot mai diverse:

• Cu sau fără cravată? „Fără cravată, frate! Cravata este o săgeată în jos, înspre iad!” Mă întreb, de unde știu ei unde este iadul? Au fost să-l vadă?

• Cu sau fără batic? Cu sau fără sacou? Cu sau fără podoabe? Cu toc sau fără toc (aplicația aceasta, desigur, ține cont doar de femei)?

• Cu sau fără serviciu la stat?

• Implicat sau neimplicat în politică?

• Cu sau fără mască? Vaccinat sau nevaccinat?

• Calvinist sau arminian?

Acestea nu sunt toate, dar cred că ai prins ideea. Am ajuns să lăsăm ca anumite încredințări personale minore să facă numai diviziuni între noi.

Singura diviziune pe care o face Domnul este aceasta:

• Cu El sau fără El?

• Pe calea largă sau pe calea îngustă?

• Pe calea credinței sau pe calea lumii?

• Conformat chipului veacului acestuia sau transformat?

Poate ceea ce urmează să spun va fi un șoc pentru unii: În cer vor fi oameni care au purtat cravată și vor fi oameni care n-au purtat cravată. Vor fi femei care au purtat batic/toc/etc. și vor fi și femei care n-au purtat batic/toc/etc. Vor fi oameni care au lucrat la stat și vor fi oameni care au lucrat la privat (sau au fost șomeri). Vor fi oameni care au fost implicați în politică și vor fi oameni care n-au fost implicați în politică. Vor fi oameni care au purtat mască și vor fi oameni care n-au purtat mască. Vor fi oameni vaccinați și vor fi oameni nevaccinați (n-au nevoie de pașaport verde ca să ajungă acolo!). Vor fi calviniști și vor fi și arminieni.

Da, există diferențe între noi, iar unele dintre ele trebuie aduse la un numitor comun. Însă altele pot rămâne așa cum sunt. De ce am lăsat să apară între noi atât de multe diviziuni? De ce facem noi atât de multe diviziuni între noi? De ce?

Mântuitorul, după ce rostește aceste afirmații, conchide într-un mod cât se poate de practic: „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24:42).

O, dacă am avea perspectiva cerului în relațiile noastre! Atunci nu ne-am mai lăsa divizați de aceste diferențe minore dintre noi, ci ne-am ancora de un adevăr profund: „Dragostea lui Hristos ne strânge”.

Nu uita: Unitatea nu este același lucru cu uniformitatea. Se poate să existe unitate și armonie chiar și unde sunt anumite diferențe de înțelegere în diferite aspecte. Este altceva, ceva mult mai profund, care ne unește și care nu lasă ca aceste diferențe să ne divizeze.

Să trăim în lumina acestui adevăr!

Timotei Stoica

Cât de mult trebuie să te smerească Dumnezeu până să-ți vii în fire?

Foarte multe mărturii ale multor oameni care s-au întors la Domnul conțin și gândul acesta: „Dumnezeu a trebuit să mă smerească”. Această sintagmă face referire la faptul că Dumnezeu a trecut o astfel de persoană prin anumite încercări, dificultăți, necazuri până ce aceasta și-a întors privirile spre El și a venit cu pocăință la El.

Meditând la pilda fiului risipitor – una dintre cele mai bine cunoscute pilde rostite de Mântuitorul – mi-am dat seama de următorul lucru pe care nu l-am mai observat până acum. Fiul acesta își ceruse partea de moștenire și plecase din casa tatălui său într-o țară străină. Pentru el, banii au plecat aproape la fel de repede cum au și venit.

Aproape „ca peste noapte”, deoarece plăcerile acestei lumi sunt de o clipă, trec repede, tânărul acesta s-a trezit fără niciun ban în buzunar. Însă, cu toate că nu mai avea finanțe, mai avea ceva: mândrie. Aici Dumnezeu mai avea de lucrat în viața lui. De ce spun lucrul acesta? Deoarece tânărul nostru nu s-a întors înapoi în casa tatălui său de îndată ce s-a văzut fără bani.

Cu puțin exercițiu de imaginație, un astfel de scenariu poate să fi avut loc în continuare: Fiind un tânăr cu bani, repede s-au adunat în jurul lui prieteni de ocazie. Apoi, când a rămas fără bani, puțin câte puțin, din acei prieteni ai lui au început să dispară. Totuși, n-au plecat chiar toți. Dacă ar fi să mă identific cu acest tânăr, m-aș vedea mergând la unii dintre acești prieteni cerând împrumut niște bani ca să mai trăiesc de pe azi pe mâine. Deocamdată, în acest punct, tânărul nostru s-ar fi putut baza pe ajutorul unor prieteni pe care și-i făcuse. Însă Dumnezeu avea de gând o altă lucrare: să izgonească mândria.

Pentru a face acest lucru, Dumnezeu a trimis o foamete mare în țara aceea. Acum, momentele de încercare și de grea suferință au o caracteristică anume: cernerea. Ele cern o mulțime de relații. Foarte multe relații de prietenie s-au destrămat în momente de grea încercare. Aceștia au fost și prietenii de ocazie ai acestui tânăr. Însă, de asemenea, momentele de grea încercare s-au dovedit a fi tocmai lucrul necesar pentru întărirea unor relații. În cazul tânărului nostru, încercarea lăsată de Dumnezeu s-a dovedit a fi pentru cernere. Toți prietenii de la petreceri l-au părăsit, iar el a fost lăsat singur în lipsurile lui.

Au fost de ajuns aceste lipsuri ca să-l smerească atât de mult, încât să-l determine să se întoarcă la tatăl său? Din păcate, nu. Dacă prietenii nu l-au mai ajutat, atunci a hotărât să se ajute de unul singur. Dacă mai era ceva ce a învățat în casa părintească, acest lucru era munca. Prin urmare, a început să-și caute ceva de muncă. Nu bancher, nu în birou, nu în funcții importante. Dumnezeu a îngăduit ca tânărul acesta să „capete” o muncă din cele de jos, să fie îngrijitor de animale, și nu orice fel de animale, ci de porci (care erau niște animale necurate pentru israeliți).

Ceva vreme probabil lucrurile au mers bine și aici. Mândria lui încă nu era înfrântă. Dar nici aceste lucruri n-au durat mult, văzând că salariul lui nu-i acoperea nici măcar cele mai elementare lucruri pentru supraviețuire. Dintr-odată, meniurile cu care porcii se delectau au ajuns să fie pentru el la fel de apetisante cum fuseseră mâncărurile alese de când avea bani.

Cât de mult a trebuit Dumnezeu să-l smerească pe tânărul nostru până ce acesta să-și vină în fire? A trebuit să-l aducă până în punctul în care să conștientizeze că dacă nu-și calcă în picioare mândria, va muri de foame. Dumnezeu l-a adus până în cel mai de jos punct al vieții ca să-și poată veni în fire.

Încheierea pildei cu siguranță o cunoașteți. Vedem frumusețea Evangheliei. Un tată îndelung răbdător și plin de dragoste și de îndurare îl aștepta să se întoarcă. Lucrul care-l împiedicase pe tânărul acesta să se întoarcă în casa tatălui său a fost mândria. Când Dumnezeu l-a ajutat să-și calce în picioare mândria, acesta „și-a venit în fire” și s-a întors la tatăl său.

Cât de mult trebuie să te smerească pe tine Dumnezeu ca să îți vii în fire? Cât de mult trebuie El să te smerească pentru ca tu să vii cu pocăință înaintea Lui? Cât de mult trebuie să te smerească pentru a urmări pacea și sfințirea? Cât de mult trebuie să te smerească pentru a gusta și tu din dulceața Evangheliei?

Nu uita: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har” (vezi 1 Petru 5:5).

Timotei Stoica

Ce anume te leagă de pământul acesta? - Mărturia cutremurătoare a unei femei

Viața nu a fost deloc blândă cu mine. Nu mereu am fost așa. A fost o vreme când cunoșteam fericirea și mă bucuram cu adevărat de viață. Aveam un soț extraordinar. Dumnezeu a binecuvântat căsnicia noastră cu un fiu. Însă lucrurile nu aveau să rămână așa. La ceva vreme după nașterea fiului meu, soțul meu a murit. De acum trebuia să mă descurc pe cont propriu. Și am reușit o vreme… până când a venit o mare foamete în țară! Tocmai când credeam că viața e nemiloasă, atunci a venit și foametea. Da, e drept, de multe ori un rău nu vine niciodată singur.

Am început să mă rog și să cer ajutorul lui Dumnezeu. Nu-i așa că și tu ai auzit mărturii ale unor oameni ai lui Dumnezeu care erau în mare strâmtorare, s-au rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a trimis la ei pe cineva care să le întindă o mână de ajutor? M-am rugat cu ardoare, așteptând răspunsul lui Dumnezeu. Pe zi ce trecea, vedeam cum ultimele noastre resurse se duc și nimeni nu vine să ne întindă acea mână de ajutor.

Am ajuns să mă împac cu ideea că voi muri împreună cu fiul meu din cauza lipsei resurselor necesare pentru fiecare zi. Dar ce să vezi! Într-o zi, pe când eram gata să pregătesc ultima mâncare pentru mine și fiul meu, văd pe cineva în depărtări care se apropia. Mi-am zis că poate fi în sfârșit acel om pe care Dumnezeu vrea să-l trimită la mine pentru a mă ajuta să ies din situația imposibilă în care mă găseam. Am avut dreptate… doar în ce privește prima parte! Omul acela a venit la mine. Însă când l-am văzut mi-am dat seama imediat că nu are ce să ne ofere mie și fiului meu. 

Partea șocantă abia acum începe. Omul acela s-a uitat la mine, m-a văzut cât eram de amărâtă și, cu toate acestea, fără să mă cunoască, fără să se prezinte, îmi cere să-i dau niște apă de băut. Sper că n-ai uitat că la noi în zonă în acea vreme era o secetă cumplită! Însă am reușit totuși să-i aduc ceva apă ca să bea. Când să dau să-i urez o zi bună, omul acela continuă și îmi cere să-i dau ceva de mâncare. Primul meu gând a fost: „Bine, Doamne, că nu-mi trimiți un om care să mă ajute și pe mine în sărăcia mea! Îmi trimiți pe cineva care să-mi ia chiar și ultima bucată de pâine?” Apoi m-am gândit puțin și am zis că poate Dumnezeu l-a adus pe acel om ca să-mi dea ocazia să mai fac o ultimă faptă bună înainte de a muri. Atunci am realizat că ori cu bucata aceea de pâine, ori fără ea, tot înspre moarte mă îndreptam. 

Am ales să nu-mi leg viața de bucata aceea de pâine. I-am dat-o cu mare bucurie acelui străin. N-am știut eu că pe când îi dădeam acelui străin bucata de pâine pe care tocmai o făcusem Dumnezeu făcea o minune. De fapt, două. M-a făcut conștientă că viața mea nu e legată de bucata aceea de pâine, dar, de asemenea, mi-a arătat că a hotărât să-mi lungească firul vieții. Când m-am întors să spăl vasele, care oricum erau goale de ulei și de făină, n-am avut cum să le spăl, deoarece în ele încă mai era ceva ulei și ceva făină. Multă vreme acel ulei și acea făină nu s-au împuținat. Da, viața mea și a fiului meu depindea de uleiul și făina aceea, însă inima mea nu era legată de ele.

Aș vrea să-ți spun că lucrurile au luat o turnură fericită, însă nu pot. După ceva vreme, fiul meu, singurul meu fiu, s-a îmbolnăvit grozav de tare și a murit subit. Atunci toată încrederea mea în Dumnezeu s-a pierdut. Am crezut că Dumnezeu m-a pedepsit pentru păcatul meu omorându-mi fiul. Însă ceea ce s-a întâmplat în continuare este ceva ce nu-mi pot explica nicidecum. Omul acela pe care Dumnezeu l-a trimis în casa mea l-a adus pe fiul meu înapoi la viață. Din acel moment am știut că el este un om al lui Dumnezeu și că cuvântul Domnului din gura lui era adevărat.

Ce am învățat din aceste experiențe? Am învățat că Dumnezeu are putere asupra vieții și are putere și asupra morții. Viața mea este în Mâna Lui. El hotărăște lungimea vieții noastre. Atunci ce rost are să-mi leg viața de lucrurile vremelnice ale acestei lumi?

Dar tu? Ce anume te leagă pe tine de acest pământ? Diferite realizări pe care vrei să le ai? Diferite realizări pe care le ai deja? Nu uita, totul pe acest pământ este trecător. Așa că, te rog să faci ceea ce-am făcut și eu: Leagă-ți inima de cer!

Semnat, 

O văduvă

P.S. Relatarea acestor experiențe din viața mea o poți găsi pe paginile Scripturii, în 1 Împărați 17:8-24.

Timotei Stoica

Oare dragostea înseamnă să-i treci cu vederea toate slăbiciunile de caracter ale persoanei iubite?

 

 

DISCLAIMER: Inițial voiam să pun următorul titlu acestui articol: „Cine a mai înnebunit în afară de salcâmi?” De unde ideea unui astfel de titlu? Cu ani în urmă am auzit într-o mașină de ocazie în care eram o cântare ale cărei singure versuri pe care le mai rețin spun așa: „Au înnebunit salcâmii”.

Care-i, totuși, legătura acestui vers cu articolul în sine? Ei bine, azi dimineață mi-a fost dat să văd un titlu de știre care m-a șocat de-a dreptul. Era vorba despre un mire proaspăt căsătorit care a ales să pună în albumul de nuntă poze în care este prezent și iubitul soției lui, pe motiv că înșelatul face parte din identitatea ei.

Deci, femeia asta nu poate iubi un singur bărbat, s-a căsătorit, iar noul ei soț nu doar că trece cu vederea faptul că ea-l mai înșală cu alt bărbat (sau mai mulți), deoarece aceasta este identitatea ei, ci mai pune acest lucru și în albumul cu poze al familiei lor.

Cu siguranță, astfel de cazuri sunt izolate sau chiar extreme. Însă, în spatele lor se află realitatea cruntă a lumii în care trăim. Nu vreau să mă folosesc de extreme pentru a susține o idee, pentru că această abordare îmi pare una stângace cu o anumită doză de manipulare. Totuși, am început acest articol cu această extremă, însă de acum încolo nu voi mai face referire la ea.

Gândul mi-a venit mai aproape. N-am putut să nu mă frământ asupra faptului că de multe ori credem că dăm dovadă de dragoste față de cineva dacă-i trecem cu vederea slăbiciunile de caracter. Îndrăznesc să spun că nu se poate o formă mai dură a urii față de cineva decât aceasta.

Nu se poate să spui că iubești pe cineva și să-i treci cu vederea toate slăbiciunile de caracter, în orice fel s-ar manifesta ele. Aceea este orice altceva, însă nu iubire. „Dar cum, nu spune Pavel că dragostea acoperă totul? Și nu mai e și vorba aceea din popor care spune că rufele se spală în familie?” Ei bine, tocmai versetul de dinainte (1 Corinteni 13:7) nu mă lasă să cred că dragostea acoperă și slăbiciunile de caracter ale persoanei iubite. Ce spune Pavel acolo? „[Dragostea] nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.” Iar în ce privește rufele care se spală în familie, acest lucru este valabil până la un anumit punct. Nu, nu trebuie să trâmbițezi imediat atunci când ai o neînțelegere cu persoana iubită (tovarășul tău de viață) sau să cauți prima ocazie să o dai de gol în fața altora.

Dacă iubești persoana iubită (nu-mi vine să cred că am folosit o astfel de expresie!), atunci trebuie să-i cauți binele ei suprem. Binele suprem al fiecărui om este același: mântuirea sufletului. Cu alte cuvinte, îți arăți dragostea față de persoana iubită prin faptul că:

·        Îi vezi greșelile;

·        Te rogi pentru ea în mod specific, cu privire la greșelile observate;

·        Vorbești deschis cu ea – dar nu ca de pe un piedestal, nu de pe o poziție arogantă, de sus, în care să-i vorbești cu dispreț, ci cu o atitudine smerită și cu o dorință sinceră de a-i arăta că chiar îți pasă de ea și că îi vrei binele.

·        Abia acum, în cazul în care lucrurile nu par s-o ia în direcția bună, trebuie să începi să scoți puțin „rufele murdare” din familie căutând ajutor la o persoană care poate oferi un astfel de ajutor. Aș recomanda: un păstor, un consilier creștin, un psihoterapeut creștin, un frate matur/o soră matură în credință. Adică, cineva care este matur spiritual și care chiar poate întinde o mână de ajutor.

 

Nu faci nimic bun dacă doar încerci să păstrezi niște aparențe ale unei vieți și relații extraordinare dacă numai tu și pruncii tăi (dacă Domnul v-a binecuvântat cu prunci) știți calvarul prin care treceți.

În spatele zâmbetelor de duminica se pot ascunde abuzuri fizice și emoționale extraordinar de grave. E bine ca oamenii să înceapă să facă ceva în privința aceasta. Nu, nu-i de ajuns să spui că totul e bine când de fapt nu e. Nu, nu e o dovadă de lipsă de iubire faptul că hotărăști să nu mai treci cu vederea slăbiciunile de caracter ale persoanei iubite (fie că ești căsătorit, fie că plănuiești să te căsătorești cu ea).

Mă rog Domnului să-ți dea puterea și înțelepciunea de care ai nevoie pentru a putea gestiona astfel de lucruri.

Doamne ajută!

 

Timotei Stoica

Importanța, valoarea și puterea unei umbre

 

 

Azi dimineață mă îndreptam cu mașina către programul de închinare cu biserica din Pătrăuți, pentru un serviciu special de botez. Undeva, lângă o pădure din oraș, a ieșit o veveriță și a ajuns să se afle chiar pe banda mea când am trecut cu mașina pe acolo. Am reușit să smucesc de volan ca să nu intre sub roțile mașinii, ci să fie în siguranță sub mașină. Dumnezeu mi-a ajutat. Veverița a putut fi observată nevătămată în oglinda retrovizoare cum și-a continuat călătoria ajungând în siguranță pe cealaltă parte a drumului.

La timpul de rugăciune am vorbit despre Păstorul nostru, din Psalmul 23. Acolo, psalmistul David folosește imaginea grozăviei morții ca pe o vale a umbrei. Atunci m-a lovit instant parcă această imagine cu veverița! Umbra mașinii nu i-a făcut niciun rău! Cu toate că umbra mașinii a lovit-o din plin pe micuța noastră veveriță, ea a fost complet nevătămată. Ei bine, poate a tras și ea o spaimă puternică, dar cu siguranță că până acum a și uitat.

Însă am continuat să meditez la subiectul acesta, al umbrelor. Ce rol și ce scop au umbrele? Ajută ele la ceva?

Ø Umbra nu este o realitate, ci doar o reflecție a unei realități. Însă, cu toate acestea, poate aduce revigorare într-o zi extrem de călduroasă, nu-i așa? Ce bine este să găsești un adăpost la o umbră într-o astfel de zi! Îmi place bogăția exprimării psalmistului din Psalmul 91, unde spune: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui atotputernic…” (v.1). Da, umbra are și rolul acesta de a revigora.

Ø Umbra, de asemenea, poartă ideea de efemeritate. Mai multe versete de pe paginile Scripturii menționează acest aspect: „Pier ca umbra gata să treacă, sunt izgonit ca o lăcustă.” (Psalmul 109:23) și „Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece” (Psalmul 144:4).

Ø Umbra mai este găsită și în contextul morți spirituale și a judecății lui Dumnezeu pentru oamenii morți în păcat: „Cei ce ședeau în întuneric și umbra morții trăiau legați în ticăloșie și în fiare” (Psalmul 107:10) și „Dar cel rău nu este fericit și nu-și va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu” (Eclesiastul 8:13).

Ø Și un ultim aspect legat de umbră este tocmai cel menționat la început, anume că umbra nu este o realitate, ci doar reflecția unei realități. Când spun lucrul acesta mă gândesc la apostolul Pavel care a înțeles atât de clar Evanghelia lui Hristos și era atât de pătruns de ea, încât descrie Legea, obiceiurile evreilor ca fiind o umbră. Dar mai bine îl las pe el să ne spună: „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2:16, 17). Toate aceste lucruri, care nouă parcă nu ne spun mare lucru, erau lucruri de o foarte mare importanță pentru evreii de atunci. E ca și cum cineva s-ar lua de cele mai puternice încredințări ale tale, de lucrurile pe care le-ai învățat încă de mic copil. Și nu doar că se ia de ele, dar le prezintă și ca fiind o iluzie, o umbră, nu ca fiind ceva real. Însă umbra este reflecția lucrului real. Care este, în cuvintele lui Pavel lucrul real? Trupul. Iar trupul, continuă El, este al lui Hristos. Cine ar vrea să îmbrățișeze o umbră? E imposibil să îmbrățișezi o umbră! Însă, cu toate acestea, mulți fac lucrul acesta, îmbrățișând tot felul de datini și tradiții, obiceiuri (chiar și lucruri care nu sunt rele în ele însele, însă care nu sunt lucruri fundamentale). Apostolul Pavel tot în Coloseni 2, le numește învățături începătoare.

 

Acestea sunt doar câteva gânduri legate de umbră. Cu siguranță ar mai fi multe de spus, dar însă eu nu caut să-ți fur prea mult timp. Caută să fii atent la umbre. În încercări, nu uita, ele nu reprezintă realitatea ultimă, care este Hristos. Încrede-te mereu în El. NU îmbrățișa o umbră. Îmbrățișează-L pe Hristos și îndrăgostește-te de Evanghelia Lui! Nu e o umbră! E minunată! E măreață! E glorioasă!

 

Slavă Domnului că ne-a făcut și nouă parte de ea!

Stoica Timotei

Singurătatea - binecuvântare sau blestem?

În urmă cu ceva vreme în urmă am scris câteva gânduri legate de refuz, prin care am încercat să sugerez faptul că nu tot timpul acesta este un blestem. Gândindu-mă la mai multe lucruri care pot fi categorisite fie în dreptul cuvântului binecuvântare, fie în dreptul cuvântului blestem, un alt cuvânt nu-mi dă pace de câteva zile încoace. Acesta este „singurătatea”.

 

Să fie ea un blestem? Să fie ea o binecuvântare? Rămâi cu mine. Sper să putem afla împreună.

  Dumnezeul nostru nu este singur. Citim în cartea Geneza că Dumnezeu este Creatorul. La cuvântul Său toate lucrurile au luat ființă. Însă, când ne apropiem de crearea omului, atunci întâlnim „sfatul” din dumnezeire: „Să facem om...” Permite-mi o mică paranteză, din puținele mele cunoștințe (lucruri pe care le mai rețin de la cursurile de limbă ebraică). În gramatica limbii române avem două numere: singular (unul singur) și plural (doi sau mai mulți). Ei bine, în limba ebraică sunt trei numere: singular (unul singur), dual (doi) și plural (trei sau mai mulți). Verbul de acolo, „să facem”, spunea profesorul nostru de ebraică este la numărul plural (adică trei sau mai mulți).

 Acum, ceea ce am vrut să scot în evidență cu paranteza făcută este că încă de la bun început Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu în cadrul unei părtășii (din Trinitate). După o vreme ce-a trecut de la crearea omului (lui Adam) Îl mai auzim pe Dumnezeu spunând ceva foarte important: „Nu este bine ca omul să fie singur.”

Cuvintele acestea sunt spuse de nimeni altcineva, decât de Cel care cunoaște omul în profunzime, cel mai bine, deoarece El l-a creat. Dacă Creatorul zice că nu este bine ca omul să fie singur, atunci chiar nu este bine ca omul să fie singur!

Deci, dacă ar fi să concluzionăm doar după cele menționate până acum, putem afirma cu toată convingerea și fără să greșim că singurătatea nu este bună.

Acum, singurătatea nu implică neapărat să fii separat de restul oamenilor, fie undeva în pustie, fie prin munți. Tragedia este că se poate să fii căsătorit și să fii singur. Se poate să ai părinți, frați, surori și totuși să te simți singur. Se poate să ai prieteni și totuși să te simți singur. Se poate să faci parte dintr-o biserică și totuși să te simți singur.

Eu sunt o fire introvertită. Îmi place să am momentele mele de singurătate. Însă nu acestea mă definesc și cu siguranță dacă viața mea ar fi compusă doar din ele, atunci nu mi-ar face bine.

Suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Una dintre caracteristicile intrinseci ale ființei umane este tânjirea după relații. Și, fiindcă este atât de puternică în fiecare din noi, acesta este motivul pentru care trădarea este atât de dureroasă. Nu neapărat trădarea în sine, cât mai degrabă incertitudinea faptului dacă mai poți avea sau nu încredere în acea persoană.

Sunt convins că acest subiect este unul tare vast, însă scopul meu este doar să trezesc în inima ta dorința de a medita la acest lucru.

·        În viața de cuplu, nu trebuie să trăiești în mod singuratic. Nu știm motivele pentru care femeia samariteană pe care Domnul Isus a întâlnit-o la fântână a avut 5 bărbați și acela pe care-l avea nu-i era bărbat. Însă cred că singurătatea era la ea acasă în viața acestei femei.

·        În viața de familie, nu suntem creați să fim singuri. Da, se poate să ai familie, însă să te simți singur. Din cauza anumitor lucruri urâte care au intervenit, simți că nimeni nu te mai înțelege și că doar tu ești cel căruia îi pasă cu adevărat de tine.

·        În conducere, nu este bine să fii singur. Mulți aspiră după poziții înalte, însă chiar și acolo ajuns, nu trebuie să fii singur. Un om înțelept a văzut odată un mare om al lui Dumnezeu, care era conducător, că făcea toate lucrurile de unul singur. Imediat a mers și i-a oferit un sfat înțelept: „Te istovești singur și vei istovi și poporul acesta, care este cu tine; căci lucrul este mai presus de puterile tale și nu-l vei putea face singur” (Exodul 18:18).

·        În viața de credință, nu suntem meniți să ne ducem credința până la capăt de unii singuri. Darurile spirituale care ne-au fost date, ne-au fost date spre folosul celorlalți. Acest lucru implică automat ideea de comuniune, de părtășie.

·        În slujire, nu suntem chemați să slujim de unii singuri. Ucenicii când au fost trimiși în lucrare, au fost trimiși doi câte doi. Pavel mereu avea cel puțin un însoțitor cu el.

 

Cu toate că singurătatea nu este bună, momentele de singurătate aș zice că sunt necesare. Spre exemplu, citim despre Domnul Isus în nenumărate locuri că Se retrăgea undeva într-un loc pustiu. În momentele de singurătate ești tu cu tine însuți. Psalmiștii adesea în astfel de momente vorbeau cu ei înșiși și se îndemnau să-L laude pe Domnul.

Ce faci în momentele de singurătate? Nutrești mânie, ură, amărăciune față de cei care ți-au greșit într-un fel sau altul? Îți creezi o lume a ta care este cu totul pe lângă realitatea vieții de zi cu zi? Sau cauți să te apropii mai mult de Domnul și te gândești la modalități practice prin care îți poți arăta dragostea față de cei din jurul tău?

Nu uita, „nu este bine ca omul să fie singur”, însă momentele de singurătate (ocazionale) pot fi ceea ce ai nevoie câteodată pentru a merge mai departe.

Închei cu gândul acesta: promisiunea centrală a Scripturii se rezumă în jurul lui Hristos. Unul dintre Numele Lui a fost Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Aceasta este promisiunea centrală a Scripturii: „DUMNEZEU ESTE CU NOI!” Când simți că nimeni nu te înțelege, când ai impresia că toți te-au trădat și nimeni nu te iubește, nu uita: „Dumnezeu este cu tine.” Sper ca acest adevăr să fie o încurajare pentru tine și să te ajute să mergi mai departe.

 

Stoica Timotei

Biserica, trupul lui Hristos - câteva lecții practice

 Apostolul Pavel folosește imaginea (sau metafora) trupului când vorbește despre Biserica lui Hristos și nu cred că o face la voia întâmplării. Mai mult, el spune că noi, credincioșii, funcționăm ca mădulare în acest trup. Și, ca imaginea să fie completă, el mai spune că Hristos este capul acestui trup, Biserica.

Iată câteva lecții:

1. În calitate de creștin nu pot trăi de capul meu. Nu pot trăi izolat de biserică. Am folosit cuvântul "biserică" (cu "b" mic), nu "Biserică" (cu "B" mare), făcând referire la biserica locală de data aceasta. Însă biserica locală face parte din Biserica Universală (iar termenul de Biserică Universală face referire nu doar la toate bisericile locale de astăzi, ci la toate bisericile de la începutul creștinismului și până când Domnul Se va întoarce să-Și ia Mireasa (o altă metaforă folosită de apostolul Pavel pentru Biserică) la cer. Te-ai gândit vreodată că tu, în bisericuța aceea mică din care faci parte, faci de fapt parte dintr-o Biserică așa de mare? Sau dacă faci parte dintr-o biserică mare, vezi cât de mică e în comparație cu întreaga Biserică a lui Hristos? Iar apostolul Pavel spune că suntem în parte mădulare unii altora. Cum poți fi mădular pentru alții dacă tu trăiești singuratic, dacă te-ai rupt de biserica locală? Cineva spunea că dacă ești un creștin singuratic și susții că citești Biblia, simplul fapt că trăiești așa e o dovadă a faptului că n-o înțelegi.

Un alt aspect: Ai observat că folosirea cuvântului "sfânt" care face referire la credincios, în Noul Testament, nu este niciodată la singular? Citește epistolele și vei întâlni expresii precum: "Spuneți sănătate sfinților...", "Sfinții din...". Cred că lucrul acesta e suficient de clar. Dacă nu e, mai am o remarcă de adăugat. Când oamenii se converteau, ne spune cartea Faptele Apostolilor, că ei erau adăugați la numărul bisericii.

2. Eu sunt doar un mădular, nu sunt capul. Capul este cel care dă impulsuri trupului. Capul dă direcții, porunci trupului. Chiar și eu acum, faptul că degetele mele tastează pe ecranul telefonului meu se datorează faptului că creierul meu dă impulsuri degetelor mele, iar ele scriu. Cam așa ar trebui să fie și în viața de credință: Să acționăm doar la porunca Domnului. La fel ca Petru altădată, care Îi spunea Mântuitorului: "Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine". Iată importanța de a trăi în voia lui Dumnezeu!

3. Mădularele au un scop anume: slujirea! Pentru ca noi să putem sluji, Dumnezeu a trebuit să ne dea daruri... Și ne-a dat! Nu cred că Dumnezeu a dat cuiva un singur dar. Acesta este motivul pentru care de la bun început am folosit forma de plural a cuvântului "dar". Însă cred că este potrivit să trag un mare semnal de alarmă: Atenție la pericolul invidiei! Ce faci când dai de cineva care predică mai bine decât tine, care cântă mai bine decât tine, care recită mai bine decât tine, care e mai ospitalier decât tine, care... care... care...? Ai priceput ideea. Diavolul, potrivnicul nostru, vrea să pervertească și lucrarea noastră pe care o facem prin păcatul invidiei. Între mădulare e interzisă competiția, însă e permisă colaborarea. 

Și mai e un lucru pe care aș vrea să ți-l împărtășesc. Acesta m-a izbit puternic în seara aceasta...

4. Când un mădular al trupului suferă, spune apostolul Pavel, tot trupul suferă împreună cu el. Îți aduci aminte când aminteam că Hristos e Capul? Ce înțeleg (acum) de aici? Hristos suferă în suferința mea! Hristos suferă în suferința ta! El nu doar că o cunoaște, ci El suferă alături de noi! Gândul acesta m-a străfulgerat în seara aceasta și m-a făcut să-L laud instant pe Domnul pentru că suferă alături de mine. Nu avem un Mare Preot nepăsător. Lui nu-I este străină suferința noastră! Avem un Mare Preot care Se identifică cu noi chiar și în suferințele noastre. Glorie Lui!

Mă rog ca aceste gânduri simple și scurte să fie o mângâiere și o încurajare pentru noi toți!

Domnul fie lăudat!

Stoica Timotei

„Ce ne pasă nouă? Treaba ta!” - Gânduri despre indiferență

Unul dintre lucrurile șocante cu privire la Iuda este faptul că a avut și el un moment de remușcare, moment în care a recunoscut adevărul. Și-a dat seama de greșeala lui și a mers să-și îndrepte greșeala. Însă a mers la oamenii nepotriviți.

Cum adică? Oamenii religioși sunt oamenii nepotriviți? Preoții sunt oamenii nepotriviți?

Ce ne spune Scriptura despre căința lui Iuda? „Atunci, Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților celor mai de seamă și bătrânilor și a zis: «Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat»” (Matei 27:3, 4a).

Lucrul și mai șocant în această relatare biblică este reacția preoților celor mai de seamă și a bătrânilor în urma căinței lui Iuda: „«Ce ne pasă nouă?» i-au răspuns ei. «Treaba ta»” (Matei 27:4b).

Dacă ai nevoie de un timp de meditare la acest verset, aștept. Sunt încă aici. Nu trece mai departe. Poți să mai citești despre această reacție a acestor oameni religioși. Să vină un om la tine, tu, om al lui Dumnezeu, să-ți spună că a greșit, că își dă seama de greșeala lui și încearcă s-o repare, iar tu să-i spui nu doar că puțin îți pasă, ci că chiar deloc nu-ți pasă! Cum vine asta? Cum poți dormi noaptea, tu, om al lui Dumnezeu care nu-ți pasă de nevoia celui care a venit la tine să-și mărturisească vina?

Mă gândesc însă la faptul că ecoul reacției acestor oameni religioși răsună peste veacuri, chiar și în zilele noastre. Nu-i așa că prin viața noastră așa-I răspundem de multe ori și noi lui Dumnezeu?

·        Dumnezeu îți vorbește prin Cuvântul Său și îți arată anumite lucruri pe care trebuie să le schimbi, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți descoperă anumite păcate din viața ta de care trebuie să te pocăiești, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mine?”

·        Dumnezeu îți descoperă nevoia cuiva, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți spune că trebuie să mărturisești Evanghelia, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți spune că trebuie să fii lumină, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți spune că trebuie să veghezi, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți spune că trebuie să-i încurajezi pe frații tăi căzuți, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

 

Înțelegi cum stau lucrurile? Da, preoții au murit, însă nu și atitudinea pe care au avut-o. Am moștenit-o. Am avut-o și noi în repetate rânduri din viața noastră. Iată de ce anume trebuie să ne pocăim.

Recunoaștem vina noastră pe care o avem printr-o astfel de atitudine și ne căim de ea. Dar dacă întâlnim alți oameni cu aceeași atitudine?

Vestea bună este că putem veni înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nicidecum o asemenea atitudine. Dar care este atitudinea Lui?

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

 

Ai ocazia să vii înaintea lui cu atitudinea ta de indiferență, s-o recunoști ca pe un păcat și să-I ceri să te ajute să scapi de ea. Aceasta este vestea bună: Dumnezeu ascultă. Dumnezeu iartă. Dumnezeu oferă un nou început.

 

Glorie Lui!

 

Timotei Stoica

Refuzul – binecuvântare sau blestem?

 

 

Recent cineva a adus în discuție subiectul acesta. M-am mai gândit și eu din când în când la aspectul acesta și am mai răspuns când am fost întrebat.

Cum poate o tânără credincioasă să refuze politicos și creștinește un băiat? Adică, se poate așa ceva? Să refuzi politicos? Să refuzi creștinește? Refuzul nu este întotdeauna un blestem. Câteodată poate fi o binecuvântare.

Cu ani în urmă, în perioada adolescenței mele, mi s-a întâmplat și mie să fiu refuzat. Și da, a fost într-o manieră politicoasă și creștinească. Mi s-a întâmplat să îmi placă de o fată, să vorbesc cu ea și chiar să încep să cred că aș putea face casă cu ea. Însă când veneam cu sugestiile acestea, din start mi s-a tăiat creanga de sub picioare și a trebuit să accept că nu trebuie să ies din friendzone. Chiar și când am început să vorbesc cu Renata, soția mea, la început am fost refuzat politicos. Dar aici am fost convins că refuzul acela nu va rămâne multă vreme. Și da, Dumnezeu a schimbat lucrurile și până azi deja au trecut vreo 7 ani și jumătate de când a spus: „Da!” (și eu la fel!).

Cum poți tu, ca fată, să refuzi politicos pe un băiat care te abordează?

·        Dacă te abordează față în față, atunci probabil că e mai bine să-i spui direct că nu te interesează o prietenie, că încă nu vrei să intri într-o relație.

·        Dacă îl cunoști de mai multă vreme, dar totuși nu te atrage sub nicio formă și nu simți nimic din partea Domnului pentru el, spune-i că ai vrea să rămâneți doar prieteni și că nu te gândești la nimic mai mult.

·        Dacă te abordează online, atunci spune-i că nu ești interesată. Oricum ar fi, spune-i. Dacă insistă, vezi că ai opțiunea de block, pe care cred că ar fi bine s-o folosești.

Totuși, caută să faci în așa fel ca răspunsul tău să nu fie unul ipocrit, fățarnic sau chiar mincinos. Nu, ci caută să-I fii credincioasă lui Dumnezeu în absolut toate lucrurile. Chiar și în acest refuz.

În această privință, te rog din toată inima nu-L băga pe Dumnezeu la înaintare: „Știi, mi-ar plăcea o prietenie, dar simt că în perioada asta trebuie să mă apropii mai mult de Domnul.” Aceasta este una dintre cele mai ipocrite afirmații pe care le poți rosti dacă ai alte gânduri, dacă nu-ți prea place băiatul care te-a abordat sau dacă doar cauți să te eschivezi. Că tot veni vorba de apropierea de Domnul, să vezi ce fain e în doi! Când dai socoteală cuiva despre ce ai citit în Biblie, despre cum ți-a vorbit Domnul în ultima vreme, despre frământările sau îndoielile pe care le ai, despre visurile pe care le ai cu privire la viitorul tău. În doi, chiar și relația cu Domnul poate propăși și dezvolta mai repede și mai ușor decât de una singură. Așadar, nu folosi această scuză, decât dacă ai cel puțin o persoană în viața ta cu care poți fi deschisă să faci lucrurile menționate mai sus și dacă chiar vrei să te apropii de Domnul. Repet, dacă ai alte motivații, fie poți să-i spui direct, fie poți să-i spui că nu ești interesată, dar că nu vrei să intri în mai multe detalii.

Acum, în urma unei astfel de respingeri, care ar putea fi atitudinea sau reacția băiatului? Țin minte cel puțin un refuz de care am avut parte și care m-a făcut să cred că n-o să mă mai căsătoresc niciodată. Însă acelea au fost doar temeri nefondate.

Dacă știi că un băiat e interesat de tine, însă dacă tu știi că nu ar putea fi nimic între voi doi, spune-i. Nu-l lăsa în confuzie. Confuzia aceasta va face numai rău. Chiar dacă n-o să-i placă răspunsul pe care-l va primi, o să-i fie de folos. Și, peste ani, dacă o să se maturizeze, poate chiar va vrea să-ți mulțumească pentru curaj.

 

Vreau să mă adresez și băieților. Guys, dacă o fată vă refuză, nu descurajați. Cu siguranță, dacă sunteți sinceri și căutați să-I fiți plăcuți lui Dumnezeu în toate domeniile vieții voastre, Dumnezeu vă va purta de grijă și în acest aspect al vieții. Nu este o vârstă anume la care să te căsătorești. Aceasta variază... de la 18 ani la... 54, dacă ar fi să-l întrebăm pe bunicul meu din partea mamei (și da, a mai avut și copii, două fete).

De asemenea, nu fiți bădărani și nerespectuoși. Mi s-a dat să văd o mulțime de screenshot-uri cu mesaje urâte de la băieți după ce-au fost respinși politicos. Fraților, fiți bărbați și acceptați refuzul, mergând mai departe.

O să vedeți că există viață și după un refuz. Și poate fi una minunată, extraordinară.

Sper ca aceste câteva gânduri să vă fie de folos! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

 

Timotei Stoica