M-am gandit sa postez si pe acest blog aceasta poezie, nu doar pentru ca imi place, dar si pentru faptul ca contine un mesaj meditativ, un mesaj care m-as bucura sa ne sensibilizeze si sa ne gandim mai serios, dar putin timp, la acest lucru si sa 'actionam'.
De la vecinul din iad
Costache Ioanid Mi-ai fost vecin şi cumsecade!
Nu ne-am certat nu ne-am urât
Mi-ai fost prieten chiar, ca frate,
De ce n-ai spus că sunt pierdut?
Aveam încredere în tine,
Şi nu ştiu alţi vecini la fel!
Ştiai de Dumnezeu prea bine,
De ce n-ai spus nimic de El?
Vecine bun, vecine dragă,
O vorbă doar de mi-ai fi spus,
Ce fericit aş fi în slavă,
Şi cum ţi-aş mulţumi de sus!
Dar vai! Ai stat pe-aceeaşi stradă
Şi mă ştiai că-s păcătos,
Ştiai că n-aveam mântuire,
Şi din pedeapsă nu m-ai scos!
Când te chemam la băutură,
Spuneai că eşti prea ocupat.
De ce n-ai spus atunci în faţă
Că ce făceam era păcat?
Dacă veneam târziu acasă,
Dădeai din din cap cînd mă vedeai,
Puteam să strig, să cânt, să urlu,
Tu tot nimica nu ziceai.
Şi mă gândeam: “Vecin ca tine
În toată lumea nu găsesc.
E bun, simpatic, nu se ceartă
Cu-aşa vecin să tot trăiesc!”
Ai vrut să fii doar cumsecade,
Doar respecatat şi bun vecin.
Dar tu mergeai pe calea dreaptă,
Iar eu pe drumul de venin.
Nimic acum nu mai pot face,
Primesc pedeapsa mea în iad
Dar nu uita – că sunt aici
Că m-ai lăsat mereu să cad.
Spune de-acum la toţi să ştie
Că eşti salvat şi mântuit!
Să nu faci cum mi-ai făcut mie:
Să ascunzi că eşti pocăit!
Amin!
