Singurătatea - binecuvântare sau blestem?

În urmă cu ceva vreme în urmă am scris câteva gânduri legate de refuz, prin care am încercat să sugerez faptul că nu tot timpul acesta este un blestem. Gândindu-mă la mai multe lucruri care pot fi categorisite fie în dreptul cuvântului binecuvântare, fie în dreptul cuvântului blestem, un alt cuvânt nu-mi dă pace de câteva zile încoace. Acesta este „singurătatea”.

 

Să fie ea un blestem? Să fie ea o binecuvântare? Rămâi cu mine. Sper să putem afla împreună.

  Dumnezeul nostru nu este singur. Citim în cartea Geneza că Dumnezeu este Creatorul. La cuvântul Său toate lucrurile au luat ființă. Însă, când ne apropiem de crearea omului, atunci întâlnim „sfatul” din dumnezeire: „Să facem om...” Permite-mi o mică paranteză, din puținele mele cunoștințe (lucruri pe care le mai rețin de la cursurile de limbă ebraică). În gramatica limbii române avem două numere: singular (unul singur) și plural (doi sau mai mulți). Ei bine, în limba ebraică sunt trei numere: singular (unul singur), dual (doi) și plural (trei sau mai mulți). Verbul de acolo, „să facem”, spunea profesorul nostru de ebraică este la numărul plural (adică trei sau mai mulți).

 Acum, ceea ce am vrut să scot în evidență cu paranteza făcută este că încă de la bun început Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu în cadrul unei părtășii (din Trinitate). După o vreme ce-a trecut de la crearea omului (lui Adam) Îl mai auzim pe Dumnezeu spunând ceva foarte important: „Nu este bine ca omul să fie singur.”

Cuvintele acestea sunt spuse de nimeni altcineva, decât de Cel care cunoaște omul în profunzime, cel mai bine, deoarece El l-a creat. Dacă Creatorul zice că nu este bine ca omul să fie singur, atunci chiar nu este bine ca omul să fie singur!

Deci, dacă ar fi să concluzionăm doar după cele menționate până acum, putem afirma cu toată convingerea și fără să greșim că singurătatea nu este bună.

Acum, singurătatea nu implică neapărat să fii separat de restul oamenilor, fie undeva în pustie, fie prin munți. Tragedia este că se poate să fii căsătorit și să fii singur. Se poate să ai părinți, frați, surori și totuși să te simți singur. Se poate să ai prieteni și totuși să te simți singur. Se poate să faci parte dintr-o biserică și totuși să te simți singur.

Eu sunt o fire introvertită. Îmi place să am momentele mele de singurătate. Însă nu acestea mă definesc și cu siguranță dacă viața mea ar fi compusă doar din ele, atunci nu mi-ar face bine.

Suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Una dintre caracteristicile intrinseci ale ființei umane este tânjirea după relații. Și, fiindcă este atât de puternică în fiecare din noi, acesta este motivul pentru care trădarea este atât de dureroasă. Nu neapărat trădarea în sine, cât mai degrabă incertitudinea faptului dacă mai poți avea sau nu încredere în acea persoană.

Sunt convins că acest subiect este unul tare vast, însă scopul meu este doar să trezesc în inima ta dorința de a medita la acest lucru.

·        În viața de cuplu, nu trebuie să trăiești în mod singuratic. Nu știm motivele pentru care femeia samariteană pe care Domnul Isus a întâlnit-o la fântână a avut 5 bărbați și acela pe care-l avea nu-i era bărbat. Însă cred că singurătatea era la ea acasă în viața acestei femei.

·        În viața de familie, nu suntem creați să fim singuri. Da, se poate să ai familie, însă să te simți singur. Din cauza anumitor lucruri urâte care au intervenit, simți că nimeni nu te mai înțelege și că doar tu ești cel căruia îi pasă cu adevărat de tine.

·        În conducere, nu este bine să fii singur. Mulți aspiră după poziții înalte, însă chiar și acolo ajuns, nu trebuie să fii singur. Un om înțelept a văzut odată un mare om al lui Dumnezeu, care era conducător, că făcea toate lucrurile de unul singur. Imediat a mers și i-a oferit un sfat înțelept: „Te istovești singur și vei istovi și poporul acesta, care este cu tine; căci lucrul este mai presus de puterile tale și nu-l vei putea face singur” (Exodul 18:18).

·        În viața de credință, nu suntem meniți să ne ducem credința până la capăt de unii singuri. Darurile spirituale care ne-au fost date, ne-au fost date spre folosul celorlalți. Acest lucru implică automat ideea de comuniune, de părtășie.

·        În slujire, nu suntem chemați să slujim de unii singuri. Ucenicii când au fost trimiși în lucrare, au fost trimiși doi câte doi. Pavel mereu avea cel puțin un însoțitor cu el.

 

Cu toate că singurătatea nu este bună, momentele de singurătate aș zice că sunt necesare. Spre exemplu, citim despre Domnul Isus în nenumărate locuri că Se retrăgea undeva într-un loc pustiu. În momentele de singurătate ești tu cu tine însuți. Psalmiștii adesea în astfel de momente vorbeau cu ei înșiși și se îndemnau să-L laude pe Domnul.

Ce faci în momentele de singurătate? Nutrești mânie, ură, amărăciune față de cei care ți-au greșit într-un fel sau altul? Îți creezi o lume a ta care este cu totul pe lângă realitatea vieții de zi cu zi? Sau cauți să te apropii mai mult de Domnul și te gândești la modalități practice prin care îți poți arăta dragostea față de cei din jurul tău?

Nu uita, „nu este bine ca omul să fie singur”, însă momentele de singurătate (ocazionale) pot fi ceea ce ai nevoie câteodată pentru a merge mai departe.

Închei cu gândul acesta: promisiunea centrală a Scripturii se rezumă în jurul lui Hristos. Unul dintre Numele Lui a fost Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Aceasta este promisiunea centrală a Scripturii: „DUMNEZEU ESTE CU NOI!” Când simți că nimeni nu te înțelege, când ai impresia că toți te-au trădat și nimeni nu te iubește, nu uita: „Dumnezeu este cu tine.” Sper ca acest adevăr să fie o încurajare pentru tine și să te ajute să mergi mai departe.

 

Stoica Timotei