Importanța, valoarea și puterea unei umbre

 

 

Azi dimineață mă îndreptam cu mașina către programul de închinare cu biserica din Pătrăuți, pentru un serviciu special de botez. Undeva, lângă o pădure din oraș, a ieșit o veveriță și a ajuns să se afle chiar pe banda mea când am trecut cu mașina pe acolo. Am reușit să smucesc de volan ca să nu intre sub roțile mașinii, ci să fie în siguranță sub mașină. Dumnezeu mi-a ajutat. Veverița a putut fi observată nevătămată în oglinda retrovizoare cum și-a continuat călătoria ajungând în siguranță pe cealaltă parte a drumului.

La timpul de rugăciune am vorbit despre Păstorul nostru, din Psalmul 23. Acolo, psalmistul David folosește imaginea grozăviei morții ca pe o vale a umbrei. Atunci m-a lovit instant parcă această imagine cu veverița! Umbra mașinii nu i-a făcut niciun rău! Cu toate că umbra mașinii a lovit-o din plin pe micuța noastră veveriță, ea a fost complet nevătămată. Ei bine, poate a tras și ea o spaimă puternică, dar cu siguranță că până acum a și uitat.

Însă am continuat să meditez la subiectul acesta, al umbrelor. Ce rol și ce scop au umbrele? Ajută ele la ceva?

Ø Umbra nu este o realitate, ci doar o reflecție a unei realități. Însă, cu toate acestea, poate aduce revigorare într-o zi extrem de călduroasă, nu-i așa? Ce bine este să găsești un adăpost la o umbră într-o astfel de zi! Îmi place bogăția exprimării psalmistului din Psalmul 91, unde spune: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui atotputernic…” (v.1). Da, umbra are și rolul acesta de a revigora.

Ø Umbra, de asemenea, poartă ideea de efemeritate. Mai multe versete de pe paginile Scripturii menționează acest aspect: „Pier ca umbra gata să treacă, sunt izgonit ca o lăcustă.” (Psalmul 109:23) și „Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece” (Psalmul 144:4).

Ø Umbra mai este găsită și în contextul morți spirituale și a judecății lui Dumnezeu pentru oamenii morți în păcat: „Cei ce ședeau în întuneric și umbra morții trăiau legați în ticăloșie și în fiare” (Psalmul 107:10) și „Dar cel rău nu este fericit și nu-și va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu” (Eclesiastul 8:13).

Ø Și un ultim aspect legat de umbră este tocmai cel menționat la început, anume că umbra nu este o realitate, ci doar reflecția unei realități. Când spun lucrul acesta mă gândesc la apostolul Pavel care a înțeles atât de clar Evanghelia lui Hristos și era atât de pătruns de ea, încât descrie Legea, obiceiurile evreilor ca fiind o umbră. Dar mai bine îl las pe el să ne spună: „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2:16, 17). Toate aceste lucruri, care nouă parcă nu ne spun mare lucru, erau lucruri de o foarte mare importanță pentru evreii de atunci. E ca și cum cineva s-ar lua de cele mai puternice încredințări ale tale, de lucrurile pe care le-ai învățat încă de mic copil. Și nu doar că se ia de ele, dar le prezintă și ca fiind o iluzie, o umbră, nu ca fiind ceva real. Însă umbra este reflecția lucrului real. Care este, în cuvintele lui Pavel lucrul real? Trupul. Iar trupul, continuă El, este al lui Hristos. Cine ar vrea să îmbrățișeze o umbră? E imposibil să îmbrățișezi o umbră! Însă, cu toate acestea, mulți fac lucrul acesta, îmbrățișând tot felul de datini și tradiții, obiceiuri (chiar și lucruri care nu sunt rele în ele însele, însă care nu sunt lucruri fundamentale). Apostolul Pavel tot în Coloseni 2, le numește învățături începătoare.

 

Acestea sunt doar câteva gânduri legate de umbră. Cu siguranță ar mai fi multe de spus, dar însă eu nu caut să-ți fur prea mult timp. Caută să fii atent la umbre. În încercări, nu uita, ele nu reprezintă realitatea ultimă, care este Hristos. Încrede-te mereu în El. NU îmbrățișa o umbră. Îmbrățișează-L pe Hristos și îndrăgostește-te de Evanghelia Lui! Nu e o umbră! E minunată! E măreață! E glorioasă!

 

Slavă Domnului că ne-a făcut și nouă parte de ea!

Stoica Timotei

Singurătatea - binecuvântare sau blestem?

În urmă cu ceva vreme în urmă am scris câteva gânduri legate de refuz, prin care am încercat să sugerez faptul că nu tot timpul acesta este un blestem. Gândindu-mă la mai multe lucruri care pot fi categorisite fie în dreptul cuvântului binecuvântare, fie în dreptul cuvântului blestem, un alt cuvânt nu-mi dă pace de câteva zile încoace. Acesta este „singurătatea”.

 

Să fie ea un blestem? Să fie ea o binecuvântare? Rămâi cu mine. Sper să putem afla împreună.

  Dumnezeul nostru nu este singur. Citim în cartea Geneza că Dumnezeu este Creatorul. La cuvântul Său toate lucrurile au luat ființă. Însă, când ne apropiem de crearea omului, atunci întâlnim „sfatul” din dumnezeire: „Să facem om...” Permite-mi o mică paranteză, din puținele mele cunoștințe (lucruri pe care le mai rețin de la cursurile de limbă ebraică). În gramatica limbii române avem două numere: singular (unul singur) și plural (doi sau mai mulți). Ei bine, în limba ebraică sunt trei numere: singular (unul singur), dual (doi) și plural (trei sau mai mulți). Verbul de acolo, „să facem”, spunea profesorul nostru de ebraică este la numărul plural (adică trei sau mai mulți).

 Acum, ceea ce am vrut să scot în evidență cu paranteza făcută este că încă de la bun început Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu în cadrul unei părtășii (din Trinitate). După o vreme ce-a trecut de la crearea omului (lui Adam) Îl mai auzim pe Dumnezeu spunând ceva foarte important: „Nu este bine ca omul să fie singur.”

Cuvintele acestea sunt spuse de nimeni altcineva, decât de Cel care cunoaște omul în profunzime, cel mai bine, deoarece El l-a creat. Dacă Creatorul zice că nu este bine ca omul să fie singur, atunci chiar nu este bine ca omul să fie singur!

Deci, dacă ar fi să concluzionăm doar după cele menționate până acum, putem afirma cu toată convingerea și fără să greșim că singurătatea nu este bună.

Acum, singurătatea nu implică neapărat să fii separat de restul oamenilor, fie undeva în pustie, fie prin munți. Tragedia este că se poate să fii căsătorit și să fii singur. Se poate să ai părinți, frați, surori și totuși să te simți singur. Se poate să ai prieteni și totuși să te simți singur. Se poate să faci parte dintr-o biserică și totuși să te simți singur.

Eu sunt o fire introvertită. Îmi place să am momentele mele de singurătate. Însă nu acestea mă definesc și cu siguranță dacă viața mea ar fi compusă doar din ele, atunci nu mi-ar face bine.

Suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Una dintre caracteristicile intrinseci ale ființei umane este tânjirea după relații. Și, fiindcă este atât de puternică în fiecare din noi, acesta este motivul pentru care trădarea este atât de dureroasă. Nu neapărat trădarea în sine, cât mai degrabă incertitudinea faptului dacă mai poți avea sau nu încredere în acea persoană.

Sunt convins că acest subiect este unul tare vast, însă scopul meu este doar să trezesc în inima ta dorința de a medita la acest lucru.

·        În viața de cuplu, nu trebuie să trăiești în mod singuratic. Nu știm motivele pentru care femeia samariteană pe care Domnul Isus a întâlnit-o la fântână a avut 5 bărbați și acela pe care-l avea nu-i era bărbat. Însă cred că singurătatea era la ea acasă în viața acestei femei.

·        În viața de familie, nu suntem creați să fim singuri. Da, se poate să ai familie, însă să te simți singur. Din cauza anumitor lucruri urâte care au intervenit, simți că nimeni nu te mai înțelege și că doar tu ești cel căruia îi pasă cu adevărat de tine.

·        În conducere, nu este bine să fii singur. Mulți aspiră după poziții înalte, însă chiar și acolo ajuns, nu trebuie să fii singur. Un om înțelept a văzut odată un mare om al lui Dumnezeu, care era conducător, că făcea toate lucrurile de unul singur. Imediat a mers și i-a oferit un sfat înțelept: „Te istovești singur și vei istovi și poporul acesta, care este cu tine; căci lucrul este mai presus de puterile tale și nu-l vei putea face singur” (Exodul 18:18).

·        În viața de credință, nu suntem meniți să ne ducem credința până la capăt de unii singuri. Darurile spirituale care ne-au fost date, ne-au fost date spre folosul celorlalți. Acest lucru implică automat ideea de comuniune, de părtășie.

·        În slujire, nu suntem chemați să slujim de unii singuri. Ucenicii când au fost trimiși în lucrare, au fost trimiși doi câte doi. Pavel mereu avea cel puțin un însoțitor cu el.

 

Cu toate că singurătatea nu este bună, momentele de singurătate aș zice că sunt necesare. Spre exemplu, citim despre Domnul Isus în nenumărate locuri că Se retrăgea undeva într-un loc pustiu. În momentele de singurătate ești tu cu tine însuți. Psalmiștii adesea în astfel de momente vorbeau cu ei înșiși și se îndemnau să-L laude pe Domnul.

Ce faci în momentele de singurătate? Nutrești mânie, ură, amărăciune față de cei care ți-au greșit într-un fel sau altul? Îți creezi o lume a ta care este cu totul pe lângă realitatea vieții de zi cu zi? Sau cauți să te apropii mai mult de Domnul și te gândești la modalități practice prin care îți poți arăta dragostea față de cei din jurul tău?

Nu uita, „nu este bine ca omul să fie singur”, însă momentele de singurătate (ocazionale) pot fi ceea ce ai nevoie câteodată pentru a merge mai departe.

Închei cu gândul acesta: promisiunea centrală a Scripturii se rezumă în jurul lui Hristos. Unul dintre Numele Lui a fost Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Aceasta este promisiunea centrală a Scripturii: „DUMNEZEU ESTE CU NOI!” Când simți că nimeni nu te înțelege, când ai impresia că toți te-au trădat și nimeni nu te iubește, nu uita: „Dumnezeu este cu tine.” Sper ca acest adevăr să fie o încurajare pentru tine și să te ajute să mergi mai departe.

 

Stoica Timotei

Biserica, trupul lui Hristos - câteva lecții practice

 Apostolul Pavel folosește imaginea (sau metafora) trupului când vorbește despre Biserica lui Hristos și nu cred că o face la voia întâmplării. Mai mult, el spune că noi, credincioșii, funcționăm ca mădulare în acest trup. Și, ca imaginea să fie completă, el mai spune că Hristos este capul acestui trup, Biserica.

Iată câteva lecții:

1. În calitate de creștin nu pot trăi de capul meu. Nu pot trăi izolat de biserică. Am folosit cuvântul "biserică" (cu "b" mic), nu "Biserică" (cu "B" mare), făcând referire la biserica locală de data aceasta. Însă biserica locală face parte din Biserica Universală (iar termenul de Biserică Universală face referire nu doar la toate bisericile locale de astăzi, ci la toate bisericile de la începutul creștinismului și până când Domnul Se va întoarce să-Și ia Mireasa (o altă metaforă folosită de apostolul Pavel pentru Biserică) la cer. Te-ai gândit vreodată că tu, în bisericuța aceea mică din care faci parte, faci de fapt parte dintr-o Biserică așa de mare? Sau dacă faci parte dintr-o biserică mare, vezi cât de mică e în comparație cu întreaga Biserică a lui Hristos? Iar apostolul Pavel spune că suntem în parte mădulare unii altora. Cum poți fi mădular pentru alții dacă tu trăiești singuratic, dacă te-ai rupt de biserica locală? Cineva spunea că dacă ești un creștin singuratic și susții că citești Biblia, simplul fapt că trăiești așa e o dovadă a faptului că n-o înțelegi.

Un alt aspect: Ai observat că folosirea cuvântului "sfânt" care face referire la credincios, în Noul Testament, nu este niciodată la singular? Citește epistolele și vei întâlni expresii precum: "Spuneți sănătate sfinților...", "Sfinții din...". Cred că lucrul acesta e suficient de clar. Dacă nu e, mai am o remarcă de adăugat. Când oamenii se converteau, ne spune cartea Faptele Apostolilor, că ei erau adăugați la numărul bisericii.

2. Eu sunt doar un mădular, nu sunt capul. Capul este cel care dă impulsuri trupului. Capul dă direcții, porunci trupului. Chiar și eu acum, faptul că degetele mele tastează pe ecranul telefonului meu se datorează faptului că creierul meu dă impulsuri degetelor mele, iar ele scriu. Cam așa ar trebui să fie și în viața de credință: Să acționăm doar la porunca Domnului. La fel ca Petru altădată, care Îi spunea Mântuitorului: "Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine". Iată importanța de a trăi în voia lui Dumnezeu!

3. Mădularele au un scop anume: slujirea! Pentru ca noi să putem sluji, Dumnezeu a trebuit să ne dea daruri... Și ne-a dat! Nu cred că Dumnezeu a dat cuiva un singur dar. Acesta este motivul pentru care de la bun început am folosit forma de plural a cuvântului "dar". Însă cred că este potrivit să trag un mare semnal de alarmă: Atenție la pericolul invidiei! Ce faci când dai de cineva care predică mai bine decât tine, care cântă mai bine decât tine, care recită mai bine decât tine, care e mai ospitalier decât tine, care... care... care...? Ai priceput ideea. Diavolul, potrivnicul nostru, vrea să pervertească și lucrarea noastră pe care o facem prin păcatul invidiei. Între mădulare e interzisă competiția, însă e permisă colaborarea. 

Și mai e un lucru pe care aș vrea să ți-l împărtășesc. Acesta m-a izbit puternic în seara aceasta...

4. Când un mădular al trupului suferă, spune apostolul Pavel, tot trupul suferă împreună cu el. Îți aduci aminte când aminteam că Hristos e Capul? Ce înțeleg (acum) de aici? Hristos suferă în suferința mea! Hristos suferă în suferința ta! El nu doar că o cunoaște, ci El suferă alături de noi! Gândul acesta m-a străfulgerat în seara aceasta și m-a făcut să-L laud instant pe Domnul pentru că suferă alături de mine. Nu avem un Mare Preot nepăsător. Lui nu-I este străină suferința noastră! Avem un Mare Preot care Se identifică cu noi chiar și în suferințele noastre. Glorie Lui!

Mă rog ca aceste gânduri simple și scurte să fie o mângâiere și o încurajare pentru noi toți!

Domnul fie lăudat!

Stoica Timotei