Oare dragostea înseamnă să-i treci cu vederea toate slăbiciunile de caracter ale persoanei iubite?

 

 

DISCLAIMER: Inițial voiam să pun următorul titlu acestui articol: „Cine a mai înnebunit în afară de salcâmi?” De unde ideea unui astfel de titlu? Cu ani în urmă am auzit într-o mașină de ocazie în care eram o cântare ale cărei singure versuri pe care le mai rețin spun așa: „Au înnebunit salcâmii”.

Care-i, totuși, legătura acestui vers cu articolul în sine? Ei bine, azi dimineață mi-a fost dat să văd un titlu de știre care m-a șocat de-a dreptul. Era vorba despre un mire proaspăt căsătorit care a ales să pună în albumul de nuntă poze în care este prezent și iubitul soției lui, pe motiv că înșelatul face parte din identitatea ei.

Deci, femeia asta nu poate iubi un singur bărbat, s-a căsătorit, iar noul ei soț nu doar că trece cu vederea faptul că ea-l mai înșală cu alt bărbat (sau mai mulți), deoarece aceasta este identitatea ei, ci mai pune acest lucru și în albumul cu poze al familiei lor.

Cu siguranță, astfel de cazuri sunt izolate sau chiar extreme. Însă, în spatele lor se află realitatea cruntă a lumii în care trăim. Nu vreau să mă folosesc de extreme pentru a susține o idee, pentru că această abordare îmi pare una stângace cu o anumită doză de manipulare. Totuși, am început acest articol cu această extremă, însă de acum încolo nu voi mai face referire la ea.

Gândul mi-a venit mai aproape. N-am putut să nu mă frământ asupra faptului că de multe ori credem că dăm dovadă de dragoste față de cineva dacă-i trecem cu vederea slăbiciunile de caracter. Îndrăznesc să spun că nu se poate o formă mai dură a urii față de cineva decât aceasta.

Nu se poate să spui că iubești pe cineva și să-i treci cu vederea toate slăbiciunile de caracter, în orice fel s-ar manifesta ele. Aceea este orice altceva, însă nu iubire. „Dar cum, nu spune Pavel că dragostea acoperă totul? Și nu mai e și vorba aceea din popor care spune că rufele se spală în familie?” Ei bine, tocmai versetul de dinainte (1 Corinteni 13:7) nu mă lasă să cred că dragostea acoperă și slăbiciunile de caracter ale persoanei iubite. Ce spune Pavel acolo? „[Dragostea] nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.” Iar în ce privește rufele care se spală în familie, acest lucru este valabil până la un anumit punct. Nu, nu trebuie să trâmbițezi imediat atunci când ai o neînțelegere cu persoana iubită (tovarășul tău de viață) sau să cauți prima ocazie să o dai de gol în fața altora.

Dacă iubești persoana iubită (nu-mi vine să cred că am folosit o astfel de expresie!), atunci trebuie să-i cauți binele ei suprem. Binele suprem al fiecărui om este același: mântuirea sufletului. Cu alte cuvinte, îți arăți dragostea față de persoana iubită prin faptul că:

·        Îi vezi greșelile;

·        Te rogi pentru ea în mod specific, cu privire la greșelile observate;

·        Vorbești deschis cu ea – dar nu ca de pe un piedestal, nu de pe o poziție arogantă, de sus, în care să-i vorbești cu dispreț, ci cu o atitudine smerită și cu o dorință sinceră de a-i arăta că chiar îți pasă de ea și că îi vrei binele.

·        Abia acum, în cazul în care lucrurile nu par s-o ia în direcția bună, trebuie să începi să scoți puțin „rufele murdare” din familie căutând ajutor la o persoană care poate oferi un astfel de ajutor. Aș recomanda: un păstor, un consilier creștin, un psihoterapeut creștin, un frate matur/o soră matură în credință. Adică, cineva care este matur spiritual și care chiar poate întinde o mână de ajutor.

 

Nu faci nimic bun dacă doar încerci să păstrezi niște aparențe ale unei vieți și relații extraordinare dacă numai tu și pruncii tăi (dacă Domnul v-a binecuvântat cu prunci) știți calvarul prin care treceți.

În spatele zâmbetelor de duminica se pot ascunde abuzuri fizice și emoționale extraordinar de grave. E bine ca oamenii să înceapă să facă ceva în privința aceasta. Nu, nu-i de ajuns să spui că totul e bine când de fapt nu e. Nu, nu e o dovadă de lipsă de iubire faptul că hotărăști să nu mai treci cu vederea slăbiciunile de caracter ale persoanei iubite (fie că ești căsătorit, fie că plănuiești să te căsătorești cu ea).

Mă rog Domnului să-ți dea puterea și înțelepciunea de care ai nevoie pentru a putea gestiona astfel de lucruri.

Doamne ajută!

 

Timotei Stoica

Importanța, valoarea și puterea unei umbre

 

 

Azi dimineață mă îndreptam cu mașina către programul de închinare cu biserica din Pătrăuți, pentru un serviciu special de botez. Undeva, lângă o pădure din oraș, a ieșit o veveriță și a ajuns să se afle chiar pe banda mea când am trecut cu mașina pe acolo. Am reușit să smucesc de volan ca să nu intre sub roțile mașinii, ci să fie în siguranță sub mașină. Dumnezeu mi-a ajutat. Veverița a putut fi observată nevătămată în oglinda retrovizoare cum și-a continuat călătoria ajungând în siguranță pe cealaltă parte a drumului.

La timpul de rugăciune am vorbit despre Păstorul nostru, din Psalmul 23. Acolo, psalmistul David folosește imaginea grozăviei morții ca pe o vale a umbrei. Atunci m-a lovit instant parcă această imagine cu veverița! Umbra mașinii nu i-a făcut niciun rău! Cu toate că umbra mașinii a lovit-o din plin pe micuța noastră veveriță, ea a fost complet nevătămată. Ei bine, poate a tras și ea o spaimă puternică, dar cu siguranță că până acum a și uitat.

Însă am continuat să meditez la subiectul acesta, al umbrelor. Ce rol și ce scop au umbrele? Ajută ele la ceva?

Ø Umbra nu este o realitate, ci doar o reflecție a unei realități. Însă, cu toate acestea, poate aduce revigorare într-o zi extrem de călduroasă, nu-i așa? Ce bine este să găsești un adăpost la o umbră într-o astfel de zi! Îmi place bogăția exprimării psalmistului din Psalmul 91, unde spune: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui atotputernic…” (v.1). Da, umbra are și rolul acesta de a revigora.

Ø Umbra, de asemenea, poartă ideea de efemeritate. Mai multe versete de pe paginile Scripturii menționează acest aspect: „Pier ca umbra gata să treacă, sunt izgonit ca o lăcustă.” (Psalmul 109:23) și „Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca umbra care trece” (Psalmul 144:4).

Ø Umbra mai este găsită și în contextul morți spirituale și a judecății lui Dumnezeu pentru oamenii morți în păcat: „Cei ce ședeau în întuneric și umbra morții trăiau legați în ticăloșie și în fiare” (Psalmul 107:10) și „Dar cel rău nu este fericit și nu-și va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu” (Eclesiastul 8:13).

Ø Și un ultim aspect legat de umbră este tocmai cel menționat la început, anume că umbra nu este o realitate, ci doar reflecția unei realități. Când spun lucrul acesta mă gândesc la apostolul Pavel care a înțeles atât de clar Evanghelia lui Hristos și era atât de pătruns de ea, încât descrie Legea, obiceiurile evreilor ca fiind o umbră. Dar mai bine îl las pe el să ne spună: „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2:16, 17). Toate aceste lucruri, care nouă parcă nu ne spun mare lucru, erau lucruri de o foarte mare importanță pentru evreii de atunci. E ca și cum cineva s-ar lua de cele mai puternice încredințări ale tale, de lucrurile pe care le-ai învățat încă de mic copil. Și nu doar că se ia de ele, dar le prezintă și ca fiind o iluzie, o umbră, nu ca fiind ceva real. Însă umbra este reflecția lucrului real. Care este, în cuvintele lui Pavel lucrul real? Trupul. Iar trupul, continuă El, este al lui Hristos. Cine ar vrea să îmbrățișeze o umbră? E imposibil să îmbrățișezi o umbră! Însă, cu toate acestea, mulți fac lucrul acesta, îmbrățișând tot felul de datini și tradiții, obiceiuri (chiar și lucruri care nu sunt rele în ele însele, însă care nu sunt lucruri fundamentale). Apostolul Pavel tot în Coloseni 2, le numește învățături începătoare.

 

Acestea sunt doar câteva gânduri legate de umbră. Cu siguranță ar mai fi multe de spus, dar însă eu nu caut să-ți fur prea mult timp. Caută să fii atent la umbre. În încercări, nu uita, ele nu reprezintă realitatea ultimă, care este Hristos. Încrede-te mereu în El. NU îmbrățișa o umbră. Îmbrățișează-L pe Hristos și îndrăgostește-te de Evanghelia Lui! Nu e o umbră! E minunată! E măreață! E glorioasă!

 

Slavă Domnului că ne-a făcut și nouă parte de ea!

Stoica Timotei

Singurătatea - binecuvântare sau blestem?

În urmă cu ceva vreme în urmă am scris câteva gânduri legate de refuz, prin care am încercat să sugerez faptul că nu tot timpul acesta este un blestem. Gândindu-mă la mai multe lucruri care pot fi categorisite fie în dreptul cuvântului binecuvântare, fie în dreptul cuvântului blestem, un alt cuvânt nu-mi dă pace de câteva zile încoace. Acesta este „singurătatea”.

 

Să fie ea un blestem? Să fie ea o binecuvântare? Rămâi cu mine. Sper să putem afla împreună.

  Dumnezeul nostru nu este singur. Citim în cartea Geneza că Dumnezeu este Creatorul. La cuvântul Său toate lucrurile au luat ființă. Însă, când ne apropiem de crearea omului, atunci întâlnim „sfatul” din dumnezeire: „Să facem om...” Permite-mi o mică paranteză, din puținele mele cunoștințe (lucruri pe care le mai rețin de la cursurile de limbă ebraică). În gramatica limbii române avem două numere: singular (unul singur) și plural (doi sau mai mulți). Ei bine, în limba ebraică sunt trei numere: singular (unul singur), dual (doi) și plural (trei sau mai mulți). Verbul de acolo, „să facem”, spunea profesorul nostru de ebraică este la numărul plural (adică trei sau mai mulți).

 Acum, ceea ce am vrut să scot în evidență cu paranteza făcută este că încă de la bun început Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu în cadrul unei părtășii (din Trinitate). După o vreme ce-a trecut de la crearea omului (lui Adam) Îl mai auzim pe Dumnezeu spunând ceva foarte important: „Nu este bine ca omul să fie singur.”

Cuvintele acestea sunt spuse de nimeni altcineva, decât de Cel care cunoaște omul în profunzime, cel mai bine, deoarece El l-a creat. Dacă Creatorul zice că nu este bine ca omul să fie singur, atunci chiar nu este bine ca omul să fie singur!

Deci, dacă ar fi să concluzionăm doar după cele menționate până acum, putem afirma cu toată convingerea și fără să greșim că singurătatea nu este bună.

Acum, singurătatea nu implică neapărat să fii separat de restul oamenilor, fie undeva în pustie, fie prin munți. Tragedia este că se poate să fii căsătorit și să fii singur. Se poate să ai părinți, frați, surori și totuși să te simți singur. Se poate să ai prieteni și totuși să te simți singur. Se poate să faci parte dintr-o biserică și totuși să te simți singur.

Eu sunt o fire introvertită. Îmi place să am momentele mele de singurătate. Însă nu acestea mă definesc și cu siguranță dacă viața mea ar fi compusă doar din ele, atunci nu mi-ar face bine.

Suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Una dintre caracteristicile intrinseci ale ființei umane este tânjirea după relații. Și, fiindcă este atât de puternică în fiecare din noi, acesta este motivul pentru care trădarea este atât de dureroasă. Nu neapărat trădarea în sine, cât mai degrabă incertitudinea faptului dacă mai poți avea sau nu încredere în acea persoană.

Sunt convins că acest subiect este unul tare vast, însă scopul meu este doar să trezesc în inima ta dorința de a medita la acest lucru.

·        În viața de cuplu, nu trebuie să trăiești în mod singuratic. Nu știm motivele pentru care femeia samariteană pe care Domnul Isus a întâlnit-o la fântână a avut 5 bărbați și acela pe care-l avea nu-i era bărbat. Însă cred că singurătatea era la ea acasă în viața acestei femei.

·        În viața de familie, nu suntem creați să fim singuri. Da, se poate să ai familie, însă să te simți singur. Din cauza anumitor lucruri urâte care au intervenit, simți că nimeni nu te mai înțelege și că doar tu ești cel căruia îi pasă cu adevărat de tine.

·        În conducere, nu este bine să fii singur. Mulți aspiră după poziții înalte, însă chiar și acolo ajuns, nu trebuie să fii singur. Un om înțelept a văzut odată un mare om al lui Dumnezeu, care era conducător, că făcea toate lucrurile de unul singur. Imediat a mers și i-a oferit un sfat înțelept: „Te istovești singur și vei istovi și poporul acesta, care este cu tine; căci lucrul este mai presus de puterile tale și nu-l vei putea face singur” (Exodul 18:18).

·        În viața de credință, nu suntem meniți să ne ducem credința până la capăt de unii singuri. Darurile spirituale care ne-au fost date, ne-au fost date spre folosul celorlalți. Acest lucru implică automat ideea de comuniune, de părtășie.

·        În slujire, nu suntem chemați să slujim de unii singuri. Ucenicii când au fost trimiși în lucrare, au fost trimiși doi câte doi. Pavel mereu avea cel puțin un însoțitor cu el.

 

Cu toate că singurătatea nu este bună, momentele de singurătate aș zice că sunt necesare. Spre exemplu, citim despre Domnul Isus în nenumărate locuri că Se retrăgea undeva într-un loc pustiu. În momentele de singurătate ești tu cu tine însuți. Psalmiștii adesea în astfel de momente vorbeau cu ei înșiși și se îndemnau să-L laude pe Domnul.

Ce faci în momentele de singurătate? Nutrești mânie, ură, amărăciune față de cei care ți-au greșit într-un fel sau altul? Îți creezi o lume a ta care este cu totul pe lângă realitatea vieții de zi cu zi? Sau cauți să te apropii mai mult de Domnul și te gândești la modalități practice prin care îți poți arăta dragostea față de cei din jurul tău?

Nu uita, „nu este bine ca omul să fie singur”, însă momentele de singurătate (ocazionale) pot fi ceea ce ai nevoie câteodată pentru a merge mai departe.

Închei cu gândul acesta: promisiunea centrală a Scripturii se rezumă în jurul lui Hristos. Unul dintre Numele Lui a fost Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Aceasta este promisiunea centrală a Scripturii: „DUMNEZEU ESTE CU NOI!” Când simți că nimeni nu te înțelege, când ai impresia că toți te-au trădat și nimeni nu te iubește, nu uita: „Dumnezeu este cu tine.” Sper ca acest adevăr să fie o încurajare pentru tine și să te ajute să mergi mai departe.

 

Stoica Timotei

Biserica, trupul lui Hristos - câteva lecții practice

 Apostolul Pavel folosește imaginea (sau metafora) trupului când vorbește despre Biserica lui Hristos și nu cred că o face la voia întâmplării. Mai mult, el spune că noi, credincioșii, funcționăm ca mădulare în acest trup. Și, ca imaginea să fie completă, el mai spune că Hristos este capul acestui trup, Biserica.

Iată câteva lecții:

1. În calitate de creștin nu pot trăi de capul meu. Nu pot trăi izolat de biserică. Am folosit cuvântul "biserică" (cu "b" mic), nu "Biserică" (cu "B" mare), făcând referire la biserica locală de data aceasta. Însă biserica locală face parte din Biserica Universală (iar termenul de Biserică Universală face referire nu doar la toate bisericile locale de astăzi, ci la toate bisericile de la începutul creștinismului și până când Domnul Se va întoarce să-Și ia Mireasa (o altă metaforă folosită de apostolul Pavel pentru Biserică) la cer. Te-ai gândit vreodată că tu, în bisericuța aceea mică din care faci parte, faci de fapt parte dintr-o Biserică așa de mare? Sau dacă faci parte dintr-o biserică mare, vezi cât de mică e în comparație cu întreaga Biserică a lui Hristos? Iar apostolul Pavel spune că suntem în parte mădulare unii altora. Cum poți fi mădular pentru alții dacă tu trăiești singuratic, dacă te-ai rupt de biserica locală? Cineva spunea că dacă ești un creștin singuratic și susții că citești Biblia, simplul fapt că trăiești așa e o dovadă a faptului că n-o înțelegi.

Un alt aspect: Ai observat că folosirea cuvântului "sfânt" care face referire la credincios, în Noul Testament, nu este niciodată la singular? Citește epistolele și vei întâlni expresii precum: "Spuneți sănătate sfinților...", "Sfinții din...". Cred că lucrul acesta e suficient de clar. Dacă nu e, mai am o remarcă de adăugat. Când oamenii se converteau, ne spune cartea Faptele Apostolilor, că ei erau adăugați la numărul bisericii.

2. Eu sunt doar un mădular, nu sunt capul. Capul este cel care dă impulsuri trupului. Capul dă direcții, porunci trupului. Chiar și eu acum, faptul că degetele mele tastează pe ecranul telefonului meu se datorează faptului că creierul meu dă impulsuri degetelor mele, iar ele scriu. Cam așa ar trebui să fie și în viața de credință: Să acționăm doar la porunca Domnului. La fel ca Petru altădată, care Îi spunea Mântuitorului: "Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine". Iată importanța de a trăi în voia lui Dumnezeu!

3. Mădularele au un scop anume: slujirea! Pentru ca noi să putem sluji, Dumnezeu a trebuit să ne dea daruri... Și ne-a dat! Nu cred că Dumnezeu a dat cuiva un singur dar. Acesta este motivul pentru care de la bun început am folosit forma de plural a cuvântului "dar". Însă cred că este potrivit să trag un mare semnal de alarmă: Atenție la pericolul invidiei! Ce faci când dai de cineva care predică mai bine decât tine, care cântă mai bine decât tine, care recită mai bine decât tine, care e mai ospitalier decât tine, care... care... care...? Ai priceput ideea. Diavolul, potrivnicul nostru, vrea să pervertească și lucrarea noastră pe care o facem prin păcatul invidiei. Între mădulare e interzisă competiția, însă e permisă colaborarea. 

Și mai e un lucru pe care aș vrea să ți-l împărtășesc. Acesta m-a izbit puternic în seara aceasta...

4. Când un mădular al trupului suferă, spune apostolul Pavel, tot trupul suferă împreună cu el. Îți aduci aminte când aminteam că Hristos e Capul? Ce înțeleg (acum) de aici? Hristos suferă în suferința mea! Hristos suferă în suferința ta! El nu doar că o cunoaște, ci El suferă alături de noi! Gândul acesta m-a străfulgerat în seara aceasta și m-a făcut să-L laud instant pe Domnul pentru că suferă alături de mine. Nu avem un Mare Preot nepăsător. Lui nu-I este străină suferința noastră! Avem un Mare Preot care Se identifică cu noi chiar și în suferințele noastre. Glorie Lui!

Mă rog ca aceste gânduri simple și scurte să fie o mângâiere și o încurajare pentru noi toți!

Domnul fie lăudat!

Stoica Timotei

„Ce ne pasă nouă? Treaba ta!” - Gânduri despre indiferență

Unul dintre lucrurile șocante cu privire la Iuda este faptul că a avut și el un moment de remușcare, moment în care a recunoscut adevărul. Și-a dat seama de greșeala lui și a mers să-și îndrepte greșeala. Însă a mers la oamenii nepotriviți.

Cum adică? Oamenii religioși sunt oamenii nepotriviți? Preoții sunt oamenii nepotriviți?

Ce ne spune Scriptura despre căința lui Iuda? „Atunci, Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților celor mai de seamă și bătrânilor și a zis: «Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat»” (Matei 27:3, 4a).

Lucrul și mai șocant în această relatare biblică este reacția preoților celor mai de seamă și a bătrânilor în urma căinței lui Iuda: „«Ce ne pasă nouă?» i-au răspuns ei. «Treaba ta»” (Matei 27:4b).

Dacă ai nevoie de un timp de meditare la acest verset, aștept. Sunt încă aici. Nu trece mai departe. Poți să mai citești despre această reacție a acestor oameni religioși. Să vină un om la tine, tu, om al lui Dumnezeu, să-ți spună că a greșit, că își dă seama de greșeala lui și încearcă s-o repare, iar tu să-i spui nu doar că puțin îți pasă, ci că chiar deloc nu-ți pasă! Cum vine asta? Cum poți dormi noaptea, tu, om al lui Dumnezeu care nu-ți pasă de nevoia celui care a venit la tine să-și mărturisească vina?

Mă gândesc însă la faptul că ecoul reacției acestor oameni religioși răsună peste veacuri, chiar și în zilele noastre. Nu-i așa că prin viața noastră așa-I răspundem de multe ori și noi lui Dumnezeu?

·        Dumnezeu îți vorbește prin Cuvântul Său și îți arată anumite lucruri pe care trebuie să le schimbi, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți descoperă anumite păcate din viața ta de care trebuie să te pocăiești, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mine?”

·        Dumnezeu îți descoperă nevoia cuiva, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți spune că trebuie să mărturisești Evanghelia, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți spune că trebuie să fii lumină, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți spune că trebuie să veghezi, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

·        Dumnezeu îți spune că trebuie să-i încurajezi pe frații tăi căzuți, iar reacția ta este: „Ce-mi pasă mie?”

 

Înțelegi cum stau lucrurile? Da, preoții au murit, însă nu și atitudinea pe care au avut-o. Am moștenit-o. Am avut-o și noi în repetate rânduri din viața noastră. Iată de ce anume trebuie să ne pocăim.

Recunoaștem vina noastră pe care o avem printr-o astfel de atitudine și ne căim de ea. Dar dacă întâlnim alți oameni cu aceeași atitudine?

Vestea bună este că putem veni înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nicidecum o asemenea atitudine. Dar care este atitudinea Lui?

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

 

Ai ocazia să vii înaintea lui cu atitudinea ta de indiferență, s-o recunoști ca pe un păcat și să-I ceri să te ajute să scapi de ea. Aceasta este vestea bună: Dumnezeu ascultă. Dumnezeu iartă. Dumnezeu oferă un nou început.

 

Glorie Lui!

 

Timotei Stoica

Refuzul – binecuvântare sau blestem?

 

 

Recent cineva a adus în discuție subiectul acesta. M-am mai gândit și eu din când în când la aspectul acesta și am mai răspuns când am fost întrebat.

Cum poate o tânără credincioasă să refuze politicos și creștinește un băiat? Adică, se poate așa ceva? Să refuzi politicos? Să refuzi creștinește? Refuzul nu este întotdeauna un blestem. Câteodată poate fi o binecuvântare.

Cu ani în urmă, în perioada adolescenței mele, mi s-a întâmplat și mie să fiu refuzat. Și da, a fost într-o manieră politicoasă și creștinească. Mi s-a întâmplat să îmi placă de o fată, să vorbesc cu ea și chiar să încep să cred că aș putea face casă cu ea. Însă când veneam cu sugestiile acestea, din start mi s-a tăiat creanga de sub picioare și a trebuit să accept că nu trebuie să ies din friendzone. Chiar și când am început să vorbesc cu Renata, soția mea, la început am fost refuzat politicos. Dar aici am fost convins că refuzul acela nu va rămâne multă vreme. Și da, Dumnezeu a schimbat lucrurile și până azi deja au trecut vreo 7 ani și jumătate de când a spus: „Da!” (și eu la fel!).

Cum poți tu, ca fată, să refuzi politicos pe un băiat care te abordează?

·        Dacă te abordează față în față, atunci probabil că e mai bine să-i spui direct că nu te interesează o prietenie, că încă nu vrei să intri într-o relație.

·        Dacă îl cunoști de mai multă vreme, dar totuși nu te atrage sub nicio formă și nu simți nimic din partea Domnului pentru el, spune-i că ai vrea să rămâneți doar prieteni și că nu te gândești la nimic mai mult.

·        Dacă te abordează online, atunci spune-i că nu ești interesată. Oricum ar fi, spune-i. Dacă insistă, vezi că ai opțiunea de block, pe care cred că ar fi bine s-o folosești.

Totuși, caută să faci în așa fel ca răspunsul tău să nu fie unul ipocrit, fățarnic sau chiar mincinos. Nu, ci caută să-I fii credincioasă lui Dumnezeu în absolut toate lucrurile. Chiar și în acest refuz.

În această privință, te rog din toată inima nu-L băga pe Dumnezeu la înaintare: „Știi, mi-ar plăcea o prietenie, dar simt că în perioada asta trebuie să mă apropii mai mult de Domnul.” Aceasta este una dintre cele mai ipocrite afirmații pe care le poți rosti dacă ai alte gânduri, dacă nu-ți prea place băiatul care te-a abordat sau dacă doar cauți să te eschivezi. Că tot veni vorba de apropierea de Domnul, să vezi ce fain e în doi! Când dai socoteală cuiva despre ce ai citit în Biblie, despre cum ți-a vorbit Domnul în ultima vreme, despre frământările sau îndoielile pe care le ai, despre visurile pe care le ai cu privire la viitorul tău. În doi, chiar și relația cu Domnul poate propăși și dezvolta mai repede și mai ușor decât de una singură. Așadar, nu folosi această scuză, decât dacă ai cel puțin o persoană în viața ta cu care poți fi deschisă să faci lucrurile menționate mai sus și dacă chiar vrei să te apropii de Domnul. Repet, dacă ai alte motivații, fie poți să-i spui direct, fie poți să-i spui că nu ești interesată, dar că nu vrei să intri în mai multe detalii.

Acum, în urma unei astfel de respingeri, care ar putea fi atitudinea sau reacția băiatului? Țin minte cel puțin un refuz de care am avut parte și care m-a făcut să cred că n-o să mă mai căsătoresc niciodată. Însă acelea au fost doar temeri nefondate.

Dacă știi că un băiat e interesat de tine, însă dacă tu știi că nu ar putea fi nimic între voi doi, spune-i. Nu-l lăsa în confuzie. Confuzia aceasta va face numai rău. Chiar dacă n-o să-i placă răspunsul pe care-l va primi, o să-i fie de folos. Și, peste ani, dacă o să se maturizeze, poate chiar va vrea să-ți mulțumească pentru curaj.

 

Vreau să mă adresez și băieților. Guys, dacă o fată vă refuză, nu descurajați. Cu siguranță, dacă sunteți sinceri și căutați să-I fiți plăcuți lui Dumnezeu în toate domeniile vieții voastre, Dumnezeu vă va purta de grijă și în acest aspect al vieții. Nu este o vârstă anume la care să te căsătorești. Aceasta variază... de la 18 ani la... 54, dacă ar fi să-l întrebăm pe bunicul meu din partea mamei (și da, a mai avut și copii, două fete).

De asemenea, nu fiți bădărani și nerespectuoși. Mi s-a dat să văd o mulțime de screenshot-uri cu mesaje urâte de la băieți după ce-au fost respinși politicos. Fraților, fiți bărbați și acceptați refuzul, mergând mai departe.

O să vedeți că există viață și după un refuz. Și poate fi una minunată, extraordinară.

Sper ca aceste câteva gânduri să vă fie de folos! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

 

Timotei Stoica

Când ajungi în sâmbăta tăcerii

Cu toții am trecut prin vinerea deznădejdii, descurajării, deprimării. Aceasta e reprezentată de acele așteptări pe care le-am avut și care se dovedesc a fi înșelătoare. E reprezentată de acel moment când aflăm un răspuns total contrar așteptărilor și dorințelor noastre.

Când trecem prin vinerea descurajării și a deznădejdii în mintea și în inima noastră se nasc întrebări. De ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple așa ceva? De ce mie? De ce familiei mele? De ce acum? De ce…? Astfel de întrebări sunt legitime, deoarece noi, oamenii, căutăm adesea sensul vieții.

Prin vinerea descurajării au trecut și ucenicii și cei apropiați ai Domnului Isus când El era pe cruce. Cu siguranță o mulțime de „De ce-uri” le-a trecut prin minte. Mulți dintre ei voiau ca Mântuitorul să-Și instaureze Împărăția atunci și acolo. Însă Hristos Domnul avea un alt plan, plan care era contrar așteptărilor lor. În momentul în care așteptările ucenicilor s-au dovedit a fi înșelătoare au apărut întrebările.

Când privim la exemplul lui Habacuc din Vechiul Testament, ne bucurăm că el a primit răspuns din partea lui Dumnezeu aproape instant la rugăciunile lui. E frumos atunci când vii înaintea lui Dumnezeu cu întrebările și frământările tale, iar El îți răspunde la ele și îți alină și încurajează inima tremurândă.

Dar în dreptul ucenicilor și ai celor care I-au fost aproape Domnului Isus nu s-a întâmplat lucrul acesta. Și în cazul nostru se prea poate ca Dumnezeu să nu răspundă numaidecât întrebărilor noastre. O astfel de situație o descriu ca fiind sâmbăta tăcerii. După ce anumite așteptări pe care le-ai avut nu s-au întâmplat, când ai dat de greu în moduri în care nu te-ai așteptat, când treci printr-o boală de multă vreme, când ai pierdut pe cineva drag într-un mod neașteptat atunci și tu treci prin sâmbăta tăcerii. Te întrebi de ce Dumnezeu a îngăduit sau îngăduie să ți se întâmple astfel de lucruri și parcă cerul tace.

Diavolul, potrivnicul nostru jubilează în astfel de momente. Și în acea sâmbătă el a jubilat. L-a învins pe Domnul Isus. L-a omorât pe Mântuitorul. Planul lui a avut succes. S-a opus cu succes planului lui Dumnezeu. Oare? Oare chiar așa au stat lucrurile?

În sâmbăta tăcerii e posibil să începem să ne punem mari semne de întrebare cu privire la credința noastră. Toată viața am încercat să fim ai Domnului, să trăim potrivit voii Sale, am căutat să ne lăsăm călăuziți de Duhul Său în deciziile noastre și, totuși, inevitabilul s-a produs.

Apostolul Pavel probabil a avut în vedere și acest lucru când a spus: „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” (1 Corinteni 15:19). De ce ți-ai ancora credința de ceva efemer, de ceva trecător, de ceva schimbător, de ceva fragil? Dacă faci astfel, potrivit cuvintelor apostolului, ești cel mai nenorocit dintre toți oamenii.

Credința noastră este sau ar trebui să fie ancorată în Cuvântul Său. De ce? Pentru că: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24:35). Ea nu trebuie ancorată în ceva trecător, ci în ceva nepieritor.

Însă chiar și atunci se prea poate să treci prin sâmbăta tăcerii. Dar care este diferența între cel care și-a pus nădejdea în Hristos doar pentru viața aceasta și cel care și-a pus nădejdea în Hristos pentru eternitate? În sâmbăta tăcerii primul se lasă pradă descurajării și deprimării, pe când cel de-al doilea privește plin de credință înainte.

Nu-i absurd să privești plin de credință și de nădejde înainte? Nu! De ce? Pentru că în scurte momente vine dimineața învierii. Aceasta este nădejdea noastră. Apostolul Pavel a exprimat acest lucru astfel: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Romani 8:18).

Dacă și tu te afli în sâmbăta tăcerii, dacă și tu încă te întrebi cât va mai dura toată pandemia asta, dacă și tu te întrebi dacă vor mai ajunge vreodată la normal lucrurile, dacă și tu ai astfel de frământări și îngrijorări, mă rog Domnului să te ajute să privești dincolo de ele. Privește la Hristos, care și El a făcut același lucru, potrivit cuvintelor autorului epistolei către Evrei: „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:2).

Sâmbăta tăcerii nu este un loc pe care să ni-l dorim, dar e un loc prin care trecem. Să avem nădejdea că Dumnezeu e suveran, că toate lucrurile care se întâmplă sunt în voia Sa și că suntem în mâna Lui, suntem iubiți de El. Iar de dragostea Sa nimeni și nimic nu ne poate despărți (vezi Romani 8:31-39).

Ucenicii au trecut și ei prin sâmbăta tăcerii, însă la scurte momente după aceea au venit zorii învierii, când Domnul Isus a biruit moartea. Dacă și tu te afli în sâmbăta tăcerii, lasă-te încurajat de acest adevăr minunat: „Vin zorii învierii!”

Dumnezeu să te binecuvânteze!

Timotei Stoica