Un lucru foarte bun: Căsătoria - Aniversare 35 de ani

Tot ceea ce creează Dumnezeu este bun, foarte bun, desăvârșit. Nimic din ce a creat El nu este la voia întâmplării. Totul are un scop, și nu orice fel de scop, ci unul măreț. Citind relatarea creației din Geneza 1, aflăm că tot ce a creat Dumnezeu a fost bun. Însă, după ce i-a creat pe om și pe femeie, Dumnezeu a spus despre lucrarea Sa că e foarte bună. Chiar mai mult, în următorul capitol, când reia actul creării omului, vedem cuvintele lui Dumnezeu, care a spus că nu e bine un lucru, anume ca omul (bărbatul) să fie singur (Geneza 2:18).

„Dacă omul ar fi fost singur…” este o ipoteză la care nici nu vreau să mă gândesc. În felul acesta începe istoria lumii în care trăim. Trec anii și ajungem în România, în iarna anului 1951, mai exact în Racovița (apropo, ori de câte ori rostesc numele acestei localități o fac cu mândrie… sper să nu fie una păcătoasă!) când, prin harul lui Dumnezeu se naște un băiat pe nume Emilian.

Mai trec câțiva ani (oleacă mai mulți) și ajungem în toamna anului 1966, de data aceasta în Găureni, Suceava. Aici se naște o fetiță pe nume Tabita în familia lui Leon și Elisaveta Pauliuc. Fetița aceasta crește și, când ajunge la vârsta adolescenței se hotărăște ce-o să facă în viață. Pentru aceasta, hotărăște să meargă undeva departe de casă (la vreo 450 km distanță) la studii, ca să se pregătească să facă ceea ce intenționase.

Ca să scurtez povestea, acesta-i contextul celor doi tineri care, într-o împrejurare rânduită de Dumnezeu, au ajuns să se cunoască, să se placă și, în urma rugăciunii și călăuzirii lui Dumnezeu, să pornească împreună în viață, în viața de familie. Pentru tânăra Tabita lucrul acesta reprezenta renunțarea la visul ei de până atunci și începerea unui nou vis, mai bun și mai frumos.

Așa ajungem în iarna anului 1985 tot la Racovița, mai exact în 26 ianuarie, când cei doi își mărturisesc dragostea pe care o au unul față de celălalt și dorința de a-și petrece restul vieții împreună. Căsătoria lor a fost binecuvântată cu cinci copii: Ștefan, Emilian, Toma, Timotei și, după încă șapte ani și câteva luni, fetița mult așteptată și dorită, Rut.

În felul acesta, prin harul, mila și îndurarea lui Dumnezeu au trecut 35 de ani și, astfel, mă găsesc în spatele unui monitor de calculator scriind aceste câteva cuvinte, ca semn de recunoștință față de minunea dragostei și providenței lui Dumnezeu și recunoștință față de cei doi tineri despre care ți-am vorbit (care și acum sunt tineri, doar că trupul câteodată nu vrea să recunoască asta!). De ce fac lucrul acesta? Pentru că una din cele mai mari binecuvântări pe care le-am primit din partea lui Dumnezeu este aceea de a-i numi părinți, mami și tati.

Nu, nu sunt părinții perfecți, fără nicio greșeală, dar nici eu nu am fost și nu sunt copilul perfect, ba dimpotrivă! Cred că Dumnezeu m-a adus pe acest pământ și ca să lucreze la îndelunga lor răbdare. Probabil din cauza mea au ajuns chiar la răbdarea sfinților!

Nu, nu am fost o familie perfectă, dar am fost și suntem o familie binecuvântată. Nu mi-aș imagina părinți mai potriviți pentru mine ca ei. Pe lângă învățăturile și îndrumările oferite de-a lungul anilor, a existat puterea mărturiei și a exemplului lor, care poate că în copilăria și în adolescența mea abia îmi vorbeau, acum privind în urmă, răsună cu putere. Dacă sunt ceea ce sunt astăzi se datorează în mare parte mărturiei lor.

Nu, nu sunt oameni perfecți, dar nici n-au ascuns lucrul acesta față de noi, copiii lor. Deși timpul parcă ni se scurge printre degete precum nisipul, rămân amintirile minunate.

Dragii mei părinți, vreau să știți că, deși sunt departe de voi geografic, inima mea este aproape de voi. Ce minunat e că dragostea nu cunoaște nicio barieră geografică! Mi-e tare dor de voi și vă iubesc mult!

Mă rog Domnului să Își reverse din plin peste voi cele mai alese binecuvântări ale Sale, să fie cu voi mereu și să aducă clipa revederii noastre cât mai rapid!

Al vostru „gândăcel”,

Timotei Stoica

Și nu, nu s-a terminat încă articolul... Pentru că o imagine valorează mai mult decât 1000 de cuvinte, atunci hai să fie de câteva „mii de cuvinte”! :D