Dumnezeu zâmbește când vede planurile tale, pentru că are altele mai bune - în urmă cu 34 de ani...

Cât de des ne facem planuri! Cât de mult sau de puțin chibzuim cu privire la ele? Unele planuri le facem parcă cu dezinteres, pe când altele le facem vrând să ne asigurăm că știm toate detaliile. E greșit să-ți faci planuri? E păcat? Dacă Dumnezeu tot e în control, de ce să-mi mai fac planuri?

Pentru că îmi sunt de folos. Mă ajută să am o viață ordonată. Lucrul acesta nu înseamnă că neg sau că mă împotrivesc suveranității lui Dumnezeu, ci înseamnă că știu că El este în control, chiar și în controlul planurilor mele. 

Apostolul Iacov o spunea în felul următor: Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!”, şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru” (Iacov 4;13-15).

Deci nu e greșit să-ți faci planuri atâta vreme cât recunoști că există altcineva deasupra ta care rânduiește și stăpânește. Atâta vreme cât îți recunoști starea de neputință și dependența de Dumnezeu, ai toată libertatea să-ți faci planuri. Însă când Dumnezeu rânduiește ca planurile tale să se schimbe, acceptă voia Lui.

Așa s-a întâmplat și cu o tânără bucovineancă în urmă cu vreo 35 de ani. Se gândea la viitorul ei. Da, se ruga pentru viitorul ei, dar voia să nu stea cu mâinile în sân. Prin urmare, s-a gândit ce ar fi cel mai potrivit pentru ea să facă pentru a nu fi o povară pentru alții și pentru a putea să se întrețină. Cumpănind lucrurile acestea și-a dat seama că ar putea merge să lucreze la fabrica de covoare de la Siret. Însă, pentru a putea lucra acolo, trebuia să facă o școală de specializare. Căutând și interesându-se, a aflat că la Cisnădie era o astfel de școală. Distanța mare, locul nou, despărțirea de familie, prieteni, biserică și cei dragi nu au putut-o opri. Motivația ei era una de fier. Așa că s-a îndreptat spre Cisnădie cu gândul că în curând urma să se întoarcă în Bucovina pentru a lucra în fabrica de covoare.

Între timp, în Racovița (județul Sibiu) era un tânăr devotat lui Dumnezeu, care Îi slujea cu credincioșie. Cu toate că avea tot dreptul să se împotrivească voii lui Dumnezeu în ce privește slujirea pe care o făcea pentru Domnul, n-a descurajat, ci a perseverat în a-I sluji lui Dumnezeu. Era puțin trecut de 30 de ani și încă nu-și întemeiase o familie. Știți, în astfel de situații nu e greu să-I slujești lui Dumnezeu. Însă presiunea familiei, glumele făcute de cei din cercul de prieteni te fac ca atunci când te retragi chiar să-ți pui întrebări dacă lui Dumnezeu chiar Îi pasă de dorința și nevoia ta.

Da, lui Dumnezeu I-a păsat. El i-a pus pe inimă tinerei din Bucovina dorința de a părăsi casa părintească și de a veni în Ardeal. Da, El l-a întărit pe acest tânăr și i-a dat putere să continue această lucrare pe care o făcea în biserică printre tineri și nu numai. 

Urma să fie o întâlnire specială la biserica din Găujani. Grupul de tineri din Racovița s-a pornit într-acolo. N-au fost singurii. Și tânăra din Bucovina (care era deja de ceva vreme în Cisnădie) s-a pornit și ea spre acea întâlnire. Dumnezeu a făcut ca la întoarcere amândoi să se suie în același tren și, nu doar atât, dar să stea și în apropiere unul de celălalt. 

Da, Dumnezeu se pricepe la astfel de lucruri. Familia e invenția Lui. E planul Lui. E creația Lui. 

Să scurtez povestea, cei doi tineri s-au cunoscut, s-au plăcut și au avut convingerea că era voia lui Dumnezeu pentru ca ei să pornească împreună în viața de familie. Clar, tânăra nu s-a mai întors în frumoasa Bucovină așa cum plănuise, pentru că Dumnezeu avea un plan mai minunat pentru ea. 

Așa că, în toiul iernii din 1985, tocmai spre sfârșitul lunii ianuarie, într-o astfel de zi precum cea de azi, cei doi au făcut legământ unul cu celălalt.

Căsnicia lor a fost binecuvântată cu 5 copii, al patrulea dintre ei fiind eu. 

Multe sentimente mă cuprind acum când scriu aceste rânduri. Multe lucruri ar fi de spus. O mulțime de moduri mult mai frumoase în care pot fi spuse. Însă, în ciuda exprimării mai sărace, aceste cuvinte vin dintr-o inimă recunoscătoare lui Dumnezeu pentru credincioșia părinților mei. Nu se putea să am părinți mai potriviți și mai buni decât cei pe care mi i-a dat Dumnezeu. 

Nu, nu sunt perfecți, dar sunt oameni pocăiți. Pe lângă îndemnurile și sfaturile lor bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu a fost trăirea lor conform Cuvântului lui Dumnezeu. Nu, nu a fost o viață ușoară, ci una cu dificultăți. Însă în acele dificultăți s-a putut vedea mai bine puterea și suveranitatea lui Dumnezeu, Cel care i-a unit.

Vă iubesc foarte mult și sunt bucuros că Dumnezeu m-a adus pe acest pământ prin voi și m-a așezat pe mine și pe frații mei împreună să alcătuim familia Stoica. 

Mă rog Domnului ca El să vă dea multă sănătate, să vă binecuvânteze din plin cu tot ceea ce aveți nevoie și să vă ajute să Îi fiți credincioși Lui până la sfârșit!

Sper și mă rog să ne vedem cât mai curând!

Al vostru fiu, 

Timotei

P.S. Și acum, câteva decupaje din providența lui Dumnezeu asupra familiei noastre: