Când
mă gândesc la subiectul pocăinței și mă uit în jur, și chiar și-n viața
mea, îmi dau seama că Thomas Watson chiar a avut dreptate. Pocăința
autentică chiar a ajuns să fie un har pe care-l neglijăm adesea. Mă
întreb cum de s-a ajuns aici. Nu neg și nu contest pocăința sinceră pe
care s-ar prea putea s-o fi avut odată. Dar oare poți spune (și viața ta
să confirme!) că încă mai trăiești o astfel de pocăință?
Cum
se poate să fii cunoscut de ceilalți că ești un om pocăit, când de fapt
tu numa’ pocăit nu ești? Cum se poate să investești mult timp și efort
în a menține o pocăință de fațadă, în loc să investești într-o pocăință
autentică? De ce căutăm mai degrabă să părem a fi pocăiți și, când colo,
pocăința e străină de viața noastră?
Să
trăiești o viață întreagă. Să fi avut o viață activă în biserică. Să
fii cunoscut ca un om bun, pocăit. Toți pocăiții care te-au cunoscut în
tinerețe să spună despre tine numai lucruri bune. Oare acestea să fie
motivele pentru care preferi să investești în a păstra acest renume,
această faimă, iar cei din casa ta să observe contrastul izbitor?
Ce
rost are să slujești lui Dumnezeu, să mergi la biserică, să cauți să
pari un om pocăit când ești vizitat de alții, și totuși pocăința să fie
cu totul absentă din viața ta?
Da,
se poate să reușești să-i înșeli pe alții. Însă se prea poate să te
înșeli și pe tine însuți. Cea mai mare și mai gravă formă de înșelare
este auto-înșelarea.
Cum
te gândești că se poate ca având doar o formă de pocăință, să fii
plăcut lui Dumnezeu? Domnul Isus n-a murit de formă. El nu Și-a dat
viața ca sacrificiu de formă. Totul a fost autentic. Dumnezeu nu creează
falsități. El nu dorește falsități. Tocmai acestea Îi provoacă cea mai
mare greață (vezi Apocalipsa 3:15, 16).
Ce rost are tot efortul și timpul investit într-o pocăință superficială, de fațadă, când cu ea cu tot te îndrepți înspre iad?
Nu
sunt perfect și nici nu voi putea fi. Însă, văzând tot mai puternic
pocăința de fațadă a altora, Dumnezeu mi-a dat de gândit cu privire la
propria-mi viață de pocăință. Personal, îmi doresc o viață de pocăință
reală, autentică. Una în care să nu par a fi perfect în ochii altora, ci
în care să-mi predau în totalitate viața în mâna Domnului, renunțând la
eul și la orgoliul meu, fără să mai accept compromisul personal.
Nu
uita: pocăința este un har de care Dumnezeu ne face parte. Apostolul
Pavel a avut dorința arzătoare de a nu face zadarnic harul lui Dumnezeu
(vezi Galateni 2:21). Tu ce vei face?
Timotei Stoica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea ta va fi bagata in seama si apreciata ;)