O modalitate de a-i ajuta pe copii să accepte responsabilitatea pentru faptele lor nu atât de nobile este să-i ajutăm să-și reformuleze afirmațiie, începând propozițiile cu „eu”.
Andy lăsase ușa deschisă și o pisică fără stăpân intrase în casă. Când mama sa l-a întrebat: „Cum a intrat pisica in casă?”, Andy a răspuns: „Pur și simplu a apărut. Cred că a coborât pe horn.”
- Hai să încercăm din nou, a spus mama lui. Repetă după mine: „Eu am deschis ușa și pisica a intrat în casă”.
Așa că Andrew a spus:
- Eu am deschis ușa și am intrat în casă și pisica era aici și se uita la mine. S-a uitat la mama lui și a zâmbit.
- Să mai încercăm încă o dată, a spus mama lui. Repetă după mine: „Am deschis ușa și am intrat în casă.”
- Am deschis ușa și am intrat în casă, a repetat Andrew.
- Și cine nu a închis ușa? a continuat mama sa.
- Pisica nu a închis ușa, a spus Andrew râzând.
- Asta este adevărat, a spus mama sa. Dar de fapt cine nu a închis ușa?
- Eu nu am închis ușa.
- Da, a spus mama sa. Atunci când începem propozițiile cu „eu” ne asumăm responsabilitatea pentru acțiunile noastre. Acum ajută-mă să scot pisica asta din casă...
Preluat din cartea „Cele cinci limbaje ale scuzelor”, scrisă de Gary Chapman & Jennifer Thomas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Parerea ta va fi bagata in seama si apreciata ;)