Încurajare… neîncurajatoare?!

 

Care sunt cuvintele pe care le folosești atunci când te apropii de un prieten descurajat? De cineva cunoscut și drag ție care are parte de o suferință anume în viață? Poate trece chiar prin durerea despărțirii prin moarte de o persoană dragă lui. Care sunt cuvintele pe care le folosești în astfel de situații? Ce fel de mesaj de mângâiere și de încurajare aduci?

 

Îmi place să cred că empatizezi cu astfel de oameni și, cel puțin, cauți să le fii alături într-un fel sau altul în astfel de momente dificile din viața lor. Recent am predicat la o seară de priveghi și am meditat tocmai la cuvintele Mântuitorului din Ioan 14:1-6. În textul acesta putem vedea foarte clar faptul că Domnul Isus era conștient că suferința poate tulbura inima omului, mai ales suferința pricinuită de durerea despărțirii prin moarte de cineva drag.

 

Însă iată șocul: Mântuitorul le spune ucenicilor să nu li se tulbure inima, lucru care oricum avea să se întâmple, iar argumentația Lui e că avea să-i părăsească. Când vorbea de părăsirea lor, Domnul Isus făcea referire la moartea Sa, iar mai apoi la înălțarea Lui la cer. Însă ce fel de încurajare e asta? Permite-mi s-o adaptez puțin: „Să nu te întristezi, să nu-ți lași inima să fie tulburată, căci Eu voi muri, dar voi învia, însă la scurtă vreme după ce voi învia mă voi întoarce la Tatăl Meu în ceruri.”

 

Ce fel de încurajare este asta? Dacă aș fi fost unul dintre ucenici, probabil I-aș fi spus: „Stai puțin, Doamne! Spui să nu mi se tulbure inima, iar mai apoi spui că ne vei părăsi… păi cum să nu mi se tulbure inima? Nu știu la cine altcineva să mă duc! Tu ești Cel care potolește furtuna! Tu ești Cel care îl vindecă pe cel bolnav! Tu ești Cel care îl mântuiește pe omul păcătos! Tu ești Cel care hrănește mulțimi întregi de oameni înfometați! La cine altul să mă duc? Tu ai cuvintele vieții veșnice! Cum să nu mi se tulbure inima? Te rog, mai gândește-Te. Nu mă părăsi!”

 

Nu ni se spune ce gândeau ucenicii în astfel de momente, însă nu m-aș mira dacă astfel de gânduri treceau prin mintea lor. Însă – o, ce frumos! – Mântuitorul nu se oprește aici! Așa cum erau de sigure moartea, învierea și înălțarea Sa la cer, tot așa este de sigur și cerul! Practic, urma să se încheie lucrarea Lui de pe acest pământ, însă avea să continue o altă lucrare în cer („să vă pregătesc un loc”). Mântuitorul caută să ne facă părtași slavei Sale în cerul glorios.

 

Deci, ca să închei, iată încurajarea în mijlocul necazului tău: Da, treci prin suferință. Da, vei mai trece prin suferință. Însă, nu uita, ești în trecere prin suferințe. Casa ta, dacă ești copilul lui Dumnezeu, nu este aici, pe acest pământ, ci este pregătită de Domnul Isus sus în cerul glorios. Văzând lucrurile într-o așa perspectivă, această încurajare aparent ciudată ajunge să devină cea mai minunată încurajare pe care ucenicii o puteau primi atunci. Și nu cred că greșesc dacă spun că acest lucru este valabil și pentru noi, astăzi.

Fărâmă de har… în trupul omenesc?!?

 

Joia trecută mă plimbam printr-un magazin din oraș. Uitându-mă la tot felul de produse, mi-am adus aminte că aș avea nevoie de un cuțit (celălalt mi se sparse – era din ceramică). Am început să mă plimb pe la raionul de cuțite și am găsit unul tot din ceramică, pe care l-am și luat. Am ajuns acasă și l-am scos din ambalajul lui. Mai trebuia să-i scot și capacul protector. Era prins cu un mic colier de plastic. Am reușit să-l tai chiar cu acel cuțit! Numai că am tăiat mai mult decât m-am așteptat! Vârful lamei cuțitului a văzut neatenția mea și s-a îndreptat cu o viteză extraordinară înspre degetul meu mare de la mâna dreaptă, fără ca acesta să mai aibă vreo viteză de reacție. Sângele a început să curgă în șuvoaie. Am pansat cum am putut degetul, apoi iar și încă o dată…

 

De câteva zile însă nu mai port niciun pansament. De ce? Deoarece degetul se află în procesul vindecării lui, iar acum se pot vedea semne clare de îmbunătățire. Primul semn clar e că nu mai curge sângele! Da, încă mă mai doare, dar durerile avute odată sunt deja de domeniul trecutului!

 

Astăzi eram în mașină și mă uitam la deget. Atunci mi-au venit aceste gânduri pe care m-am gândit c-ar fi bine să le aștern în scris, și asta din mai multe motive. În primul rând, să fie o piatră de aducere aminte a unui mare lucru de care Dumnezeu ne face parte. În al doilea rând, este bine să ai ochii deschiși… și să-i ai bine deschiși, pentru ca să poți vedea cum Dumnezeu îți vorbește. Apoi, există în noi tendința de a da uitării diverse lucruri, iar acesta nu-i ceva ce ar trebui să uităm.

 

Și acum, să-ți spun despre ce este vorba. Abia azi, acolo în mașină fiind, am realizat că Dumnezeu ne face parte de harul Său și în trupul nostru omenesc! Da, știu, e doar o frântură… dar e acolo, pusă de El! Iar această frântură de har o numim vindecare. Acum am parte de această frântură de har, ce-i drept, într-o doză foarte mică.

 

Îndrăznesc, totuși, să spun că și tu ai avut, ai sau vei avea parte de această frântură de har. Cum? Ai cicatrici? Eu unul am o mulțime! Am avut o copilărie foarte zbuciumată. Dar asta e o cu totul altă poveste! Existența cicatricilor din trupul nostru sunt o dovadă a faptului că am fost accidentați, am fost răniți, dar n-am rămas cu rănile acelea deschise, ci ele s-au închis, adică au avut parte de această frântură de har pe care Dumnezeu a pus-o în trupul nostru.

 

Însă, ce este și mai frumos, este că Dumnezeu vrea și poate să ne vindece de boala noastră spirituală. Cum? Tot prin har! Ce minunat Dumnezeu avem!

Care durere sau suferință este cea mai mare?

  

Iată o întrebare în dreptul căreia greu se poate veni cu un răspuns obiectiv. Unul dintre răspunsurile pe care le-am auzit cu mai mulți ani la întrebarea aceasta este următorul: „Durerea mea este cea mai mare, deoarece este a mea și o simt.”

Da, deși acest răspuns nu poate fi contestat, el este foarte subiectiv și nu răspunde problemei noastre. Unul dintre adevărurile absolute pe care niciun adept al adevărului relativ nu-l poate contesta este realitatea suferinței. Întrebarea nu este dacă un om în viață va suferi sau nu, ci când va avea parte de o suferință sau alta.

De o săptămână de zile sunt cumva legat mai mult de pat și cu greu mă ridic și fac câțiva pași. Am meditat mai mult la subiectul suferinței și am ajuns la o concluzie legată de întrebarea din titlul acestui articol. Chiar și acum, articolul acesta îl scriu fiind întins în pat.

Care durere sau suferință este cea mai mare? Să fie oare cea mai mare în intensitate? Se poate, însă nu cred că sunt multe situațiile acestea. Însă care este atunci cea mai mare durere? Personal cred că aceea pe care o ai de dus mai multă vreme. Mare nu neapărat în intensitatea ei, cât mai degrabă în lungimea ei. Mulți s-au arătat bravi când a fost vorba de o suferință intensă, dar de scurtă durată. Se poate să fi fost și datorită adrenalinei sau pur și simplu datorită unei hotărâri puternice.

Însă chiar și hotărârile puternice încep să scadă în timp, dacă situația nu se îmbunătățește. Da, și stejarul falnic care rezistă furtunilor și vânturilor puternice, după ani și ani de zile (dacă nu-l va găsi între timp vreun drujbist), va fi un vânt sau o furtună puternică ce îi va veni de hac și-l va doborî la pământ.

Mă gândesc la Ioan Botezătorul, cel despre care Domnul Isus a spus că este cel mai mare om născut din femeie, cel care a pregătit calea Domnului, cel care a fost martor la manifestarea Trinității de la botezul Domnului. A ajuns să fie în închisoare și suferința lui nu mai trecea. Atunci au apărut îndoielile.

Mă gândesc și la viteazul David, căruia Dumnezeu i-a dat o mulțime de biruințe împotriva vrăjmașilor săi și chiar și împotriva lui Saul (îmi place că Biblia face distincția aceasta. Cu toate că Saul îl considera vrăjmaș pe David, David nu l-a considerat dușman pe Saul). Însă, chiar și viteazul David a tremurat. La ce anume a tremurat? Ce l-a făcut să nu mai fie atât de viteaz? Gândul că va trebui să fugă la nesfârșit de Saul și că în cele din urmă avea să fie ucis într-o zi de mâna lui Saul. Lucrul acesta l-a făcut să fugă la filisteni. Tocmai dorința de a scăpa de o suferință care părea că nu se va mai sfârși niciodată (vezi 1 Samuel 27-30)!

În suferință se pot petrece următoarele lucruri:

·        Poți ajunge uituc. Pur și simplu să dai uitării faptul că Dumnezeu, în trecut, de atâtea ori te-a scos din situații aparent imposibile.

·        Poți ajunge să te îndoiești de suveranitatea lui Dumnezeu. „Da, o fi Dumnezeu suveran, dar se pare că a scăpat de sub control situația în care mă găsesc eu.” Sau: „Dacă Dumnezeu e suveran, de ce nu intervine El și în dreptul meu?”

·        Poți ajunge să te îndoiești de credincioșia lui Dumnezeu.

 

Care este soluția pe care o ai la îndemână atunci când treci printr-o suferință de lungă durată? Nu descuraja. Nu uita, Dumnezeu a fost, este și va fi credincios făgăduințelor pe care le face. Nu căuta răspuns la întrebarea „De ce?” („De ce eu?”; „De ce durerea aceasta?”; „De ce acum?” etc.).

Îmi place grozav de mult încredințarea pe care a avut-o Pavel și pe care o menționează în Filipeni 1:6: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

Biblia este plină de exemple de oameni care și-au pus încrederea în Dumnezeu și I-au rămas credincioși în ciuda suferinței de care aveau parte. Îți aduci aminte de tânărul Iosif din Vechiul Testament și de câte nedreptăți a avut el parte? Însă chiar acolo, în mijlocul nedreptăților, Dumnezeu a fost cu el. Îți aduci aminte de cei trei tineri credincioși din Babilon? Dumnezeu a fost cu ei și în cuptorul aprins. Îți aduci aminte de bătrânul Daniel, care chiar și la bătrânețe și-a păstrat obiceiul de a se închina lui Dumnezeu și care, din cauza aceasta a fost aruncat într-o groapă cu niște fiare sălbatice? Dumnezeu, prin îngerul Său, a fost cu el acolo.

Oricât de lungă pare a fi suferința prin care treci, te îndemn să nu uiți acest adevăr: Dumnezeu nu-Și abandonează copiii! Hristos, Păstorul cel bun, nu-Și abandonează oile!

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta mea biruitoare” (Isaia 41:10). Ai observat că în acest verset nu este făgăduită scutirea de suferință sau scăparea de ea? Însă există o promisiune mult mai măreață și mai minunată: prezența, puterea, sprijinul și biruința lui Dumnezeu. Ce ne-am putea dori mai mult decât atât?

Domnul fie lăudat!

 

 

Stoica Timotei

Flagelul care lovește puternic Biserica: SUPERFICIALITATEA

Sursă imagine: depositphotos.com

Dacă este un lucru care este trecut foarte ușor cu vederea și care produce numai daune, acela este superficialitatea. Deviza neamului românesc (dacă nu rostită cu glas tare, cel puțin văzută în practică) este aceasta: „Merge și așa!”

Din păcate, această mentalitate a pătruns pe nesimțite și în bisericile noastre și și-a făcut cuib în mintea și-n inima multor credincioși.

Ca să vedem contrastul cu învățătura Scripturii, cred că e suficient să privim la un singur verset scris de apostolul Pavel, verset care se găsește în 1 Corinteni 10:31 și care spune așa: „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu.”

Superficialitatea aceasta poate fi văzută în multe domenii ale vieții bisericii și ale vieții creștinului. Sunt multe care-mi trec prin minte, însă doar una dintre acestea mă frământă de ceva vreme și doar pe aceasta aș vrea s-o prezint în următoarele rânduri.

Există o mare superficialitate în relațiile noastre. Tocmai acolo unde ar trebui să fie cele mai adânci și mai profunde trăiri, superficialitatea este la ea acasă. Atenție! Aceste cuvinte vin din partea introvertitului de mine, căruia îi este adesea extrem de greu să păstreze și acele câteva relații pe care le are.

Însă, chiar și când vine vorba de relațiile cu oamenii pe care-i întâlnim ocazional, superficialitatea mustește. Parcă n-ar fi mare problemă aici, deoarece nu ne afectează personal prea mult. Dar, din păcate, superficialitatea și-a făcut loc chiar și în relațiile mai apropiate, sau cel puțin în acele relații care sunt considerate a fi mai apropiate.

Nu mă mai miră de ce una dintre cele mai des întâlnite minciuni rostite de creștini este: „Sunt bine, tu?” Oare nu cumva această minciună a apărut pe fondul superficialității relației dintre credincioși? Minciuna aceasta nu este cauza, ci doar un simptom. Cauza este superficialitatea relației dintre noi.

Unul dintre lucrurile care au dus la superficialitatea din relațiile noastre este lipsa curajului. Cineva cu care interacționezi face anumite lucruri într-un mod greșit, însă n-ai curajul să mergi și să-l confrunți. Într-o astfel de situație, tu rămâi doar cu gândurile acestea (care, cel mai probabil, vor da naștere la diferite frustrări), iar în solul lor se plantează superficialitatea.

Există superficialitate chiar și între slujitori, între păstori. Cu toate că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie între doi slujitori, de dragul aparențelor se calcă în picioare anumite principii. Ei bine, în cazul acesta, superficialitatea atrage după sine și ipocrizia.

Avem nevoie de autenticitate. Da, e nevoie de efort, e nevoie de dedicare, e nevoie de investiție și sacrificiu. Însă sunt convins că pentru rezultatul final merită toate aceste lucruri.

Gândurile acestea vin în urma conștientizării acestor adevăruri dureroase pe propria mea piele. Nu mă feresc s-o spun. Probabil se datorează faptului că sunt o persoană introvertită, nu știu. Însă mereu am căutat ca relațiile pe care le am cu cei din jurul meu (și din depărtări) să fie caracterizate de sinceritate, deschidere, transparență.

Nu scriu aceste rânduri fiind împins de frustrare, ci le scriu fiind împins de o dorință sinceră de a trage un semnal de alarmă. Nu, nu faci niciun bine nimănui dacă întreții superficialitatea în relațiile tale. Da, se poate să riști anumite relații pe care le ai cu alții atunci când decizi că vrei să treci dincolo de nivelul superficialității confruntând, mustrând, îndreptând pe cineva care a greșit. De asemenea, și reversul este valabil, deoarece suntem oameni. Fii dispus ca și tu să iei aminte atunci când ți se atrage atenția asupra unei greșeli pe care ai făcut-o.

„Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească” (Filipeni 4:8). 👉 Nimic superficial aici!

Domnul să ne ajute să ieșim din zona noastră de confort, care preferă superficialitatea, și să devenim vulnerabili în fața celorlalți, ca astfel să ne dezvoltăm în mod sănătos, să ne maturizăm și să avem relații profunde și autentice unii cu alții!

Timotei Stoica

Diviziunea pe care o face Biblia vs. Diviziunile pe care le fac credincioșii

Unul dintre textele care ne vorbesc despre revenirea din slavă a Mântuitorului nostru este Matei 24. În acest capitol întâlnim și următoarele versete: „Atunci , din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat și altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată și alta va fi lăsată” (v. 40, 41).

Ce înțelegem de aici? Nu toți oamenii vor fi luați în slavă. Nu toți oamenii vor avea parte de moștenirea cerească. În lumina adevărului Scripturii vedem că doar oamenii născuți din nou vor avea parte de gloria cerească.

Scriptura, da, împarte oamenii în două categorii (nu trei sau mai multe, ci doar două): Oameni care vor petrece veșnicia în prezența gloriei lui Dumnezeu, în bucurie, și oameni care își vor petrece veșnicia departe de gloria lui Dumnezeu, în chin groaznic.

Însă, în ceea ce ne privește pe noi, oamenii (în speță, noi, credincioșii), lucrurile nu stau atât de simplu. De ce? Deoarece noi avem o mulțime de criterii după care îi catalogăm pe ceilalți și, desigur, o mulțime de categorii.

Unii dintre noi au tupeul chiar să adapteze textul Scripturii (dacă nu direct, cu siguranță în mod indirect). Cam cum ar suna aceste versete?

„Atunci, din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat, deoarece n-a primit vaccinul, iar altul va fi lăsat, deoarece a primit vaccinul. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, deoarece n-a primit vaccinul, iar alta va fi lăsată, deoarece a primit vaccinul.” (este valabil și invers!)

Sau, dacă e campanie electorală:

„Atunci, din doi bărbați care vor fi la vot, unul va fi luat, deoarece a votat cu un anumit partid politic, iar altul va fi lăsat, deoarece a votat cu un alt partid politic […]”

Din păcate, lucrurile care-i divizează pe creștini au ajuns să fie tot mai multe și tot mai diverse:

• Cu sau fără cravată? „Fără cravată, frate! Cravata este o săgeată în jos, înspre iad!” Mă întreb, de unde știu ei unde este iadul? Au fost să-l vadă?

• Cu sau fără batic? Cu sau fără sacou? Cu sau fără podoabe? Cu toc sau fără toc (aplicația aceasta, desigur, ține cont doar de femei)?

• Cu sau fără serviciu la stat?

• Implicat sau neimplicat în politică?

• Cu sau fără mască? Vaccinat sau nevaccinat?

• Calvinist sau arminian?

Acestea nu sunt toate, dar cred că ai prins ideea. Am ajuns să lăsăm ca anumite încredințări personale minore să facă numai diviziuni între noi.

Singura diviziune pe care o face Domnul este aceasta:

• Cu El sau fără El?

• Pe calea largă sau pe calea îngustă?

• Pe calea credinței sau pe calea lumii?

• Conformat chipului veacului acestuia sau transformat?

Poate ceea ce urmează să spun va fi un șoc pentru unii: În cer vor fi oameni care au purtat cravată și vor fi oameni care n-au purtat cravată. Vor fi femei care au purtat batic/toc/etc. și vor fi și femei care n-au purtat batic/toc/etc. Vor fi oameni care au lucrat la stat și vor fi oameni care au lucrat la privat (sau au fost șomeri). Vor fi oameni care au fost implicați în politică și vor fi oameni care n-au fost implicați în politică. Vor fi oameni care au purtat mască și vor fi oameni care n-au purtat mască. Vor fi oameni vaccinați și vor fi oameni nevaccinați (n-au nevoie de pașaport verde ca să ajungă acolo!). Vor fi calviniști și vor fi și arminieni.

Da, există diferențe între noi, iar unele dintre ele trebuie aduse la un numitor comun. Însă altele pot rămâne așa cum sunt. De ce am lăsat să apară între noi atât de multe diviziuni? De ce facem noi atât de multe diviziuni între noi? De ce?

Mântuitorul, după ce rostește aceste afirmații, conchide într-un mod cât se poate de practic: „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24:42).

O, dacă am avea perspectiva cerului în relațiile noastre! Atunci nu ne-am mai lăsa divizați de aceste diferențe minore dintre noi, ci ne-am ancora de un adevăr profund: „Dragostea lui Hristos ne strânge”.

Nu uita: Unitatea nu este același lucru cu uniformitatea. Se poate să existe unitate și armonie chiar și unde sunt anumite diferențe de înțelegere în diferite aspecte. Este altceva, ceva mult mai profund, care ne unește și care nu lasă ca aceste diferențe să ne divizeze.

Să trăim în lumina acestui adevăr!

Timotei Stoica

Cât de mult trebuie să te smerească Dumnezeu până să-ți vii în fire?

Foarte multe mărturii ale multor oameni care s-au întors la Domnul conțin și gândul acesta: „Dumnezeu a trebuit să mă smerească”. Această sintagmă face referire la faptul că Dumnezeu a trecut o astfel de persoană prin anumite încercări, dificultăți, necazuri până ce aceasta și-a întors privirile spre El și a venit cu pocăință la El.

Meditând la pilda fiului risipitor – una dintre cele mai bine cunoscute pilde rostite de Mântuitorul – mi-am dat seama de următorul lucru pe care nu l-am mai observat până acum. Fiul acesta își ceruse partea de moștenire și plecase din casa tatălui său într-o țară străină. Pentru el, banii au plecat aproape la fel de repede cum au și venit.

Aproape „ca peste noapte”, deoarece plăcerile acestei lumi sunt de o clipă, trec repede, tânărul acesta s-a trezit fără niciun ban în buzunar. Însă, cu toate că nu mai avea finanțe, mai avea ceva: mândrie. Aici Dumnezeu mai avea de lucrat în viața lui. De ce spun lucrul acesta? Deoarece tânărul nostru nu s-a întors înapoi în casa tatălui său de îndată ce s-a văzut fără bani.

Cu puțin exercițiu de imaginație, un astfel de scenariu poate să fi avut loc în continuare: Fiind un tânăr cu bani, repede s-au adunat în jurul lui prieteni de ocazie. Apoi, când a rămas fără bani, puțin câte puțin, din acei prieteni ai lui au început să dispară. Totuși, n-au plecat chiar toți. Dacă ar fi să mă identific cu acest tânăr, m-aș vedea mergând la unii dintre acești prieteni cerând împrumut niște bani ca să mai trăiesc de pe azi pe mâine. Deocamdată, în acest punct, tânărul nostru s-ar fi putut baza pe ajutorul unor prieteni pe care și-i făcuse. Însă Dumnezeu avea de gând o altă lucrare: să izgonească mândria.

Pentru a face acest lucru, Dumnezeu a trimis o foamete mare în țara aceea. Acum, momentele de încercare și de grea suferință au o caracteristică anume: cernerea. Ele cern o mulțime de relații. Foarte multe relații de prietenie s-au destrămat în momente de grea încercare. Aceștia au fost și prietenii de ocazie ai acestui tânăr. Însă, de asemenea, momentele de grea încercare s-au dovedit a fi tocmai lucrul necesar pentru întărirea unor relații. În cazul tânărului nostru, încercarea lăsată de Dumnezeu s-a dovedit a fi pentru cernere. Toți prietenii de la petreceri l-au părăsit, iar el a fost lăsat singur în lipsurile lui.

Au fost de ajuns aceste lipsuri ca să-l smerească atât de mult, încât să-l determine să se întoarcă la tatăl său? Din păcate, nu. Dacă prietenii nu l-au mai ajutat, atunci a hotărât să se ajute de unul singur. Dacă mai era ceva ce a învățat în casa părintească, acest lucru era munca. Prin urmare, a început să-și caute ceva de muncă. Nu bancher, nu în birou, nu în funcții importante. Dumnezeu a îngăduit ca tânărul acesta să „capete” o muncă din cele de jos, să fie îngrijitor de animale, și nu orice fel de animale, ci de porci (care erau niște animale necurate pentru israeliți).

Ceva vreme probabil lucrurile au mers bine și aici. Mândria lui încă nu era înfrântă. Dar nici aceste lucruri n-au durat mult, văzând că salariul lui nu-i acoperea nici măcar cele mai elementare lucruri pentru supraviețuire. Dintr-odată, meniurile cu care porcii se delectau au ajuns să fie pentru el la fel de apetisante cum fuseseră mâncărurile alese de când avea bani.

Cât de mult a trebuit Dumnezeu să-l smerească pe tânărul nostru până ce acesta să-și vină în fire? A trebuit să-l aducă până în punctul în care să conștientizeze că dacă nu-și calcă în picioare mândria, va muri de foame. Dumnezeu l-a adus până în cel mai de jos punct al vieții ca să-și poată veni în fire.

Încheierea pildei cu siguranță o cunoașteți. Vedem frumusețea Evangheliei. Un tată îndelung răbdător și plin de dragoste și de îndurare îl aștepta să se întoarcă. Lucrul care-l împiedicase pe tânărul acesta să se întoarcă în casa tatălui său a fost mândria. Când Dumnezeu l-a ajutat să-și calce în picioare mândria, acesta „și-a venit în fire” și s-a întors la tatăl său.

Cât de mult trebuie să te smerească pe tine Dumnezeu ca să îți vii în fire? Cât de mult trebuie El să te smerească pentru ca tu să vii cu pocăință înaintea Lui? Cât de mult trebuie să te smerească pentru a urmări pacea și sfințirea? Cât de mult trebuie să te smerească pentru a gusta și tu din dulceața Evangheliei?

Nu uita: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har” (vezi 1 Petru 5:5).

Timotei Stoica

Ce anume te leagă de pământul acesta? - Mărturia cutremurătoare a unei femei

Viața nu a fost deloc blândă cu mine. Nu mereu am fost așa. A fost o vreme când cunoșteam fericirea și mă bucuram cu adevărat de viață. Aveam un soț extraordinar. Dumnezeu a binecuvântat căsnicia noastră cu un fiu. Însă lucrurile nu aveau să rămână așa. La ceva vreme după nașterea fiului meu, soțul meu a murit. De acum trebuia să mă descurc pe cont propriu. Și am reușit o vreme… până când a venit o mare foamete în țară! Tocmai când credeam că viața e nemiloasă, atunci a venit și foametea. Da, e drept, de multe ori un rău nu vine niciodată singur.

Am început să mă rog și să cer ajutorul lui Dumnezeu. Nu-i așa că și tu ai auzit mărturii ale unor oameni ai lui Dumnezeu care erau în mare strâmtorare, s-au rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a trimis la ei pe cineva care să le întindă o mână de ajutor? M-am rugat cu ardoare, așteptând răspunsul lui Dumnezeu. Pe zi ce trecea, vedeam cum ultimele noastre resurse se duc și nimeni nu vine să ne întindă acea mână de ajutor.

Am ajuns să mă împac cu ideea că voi muri împreună cu fiul meu din cauza lipsei resurselor necesare pentru fiecare zi. Dar ce să vezi! Într-o zi, pe când eram gata să pregătesc ultima mâncare pentru mine și fiul meu, văd pe cineva în depărtări care se apropia. Mi-am zis că poate fi în sfârșit acel om pe care Dumnezeu vrea să-l trimită la mine pentru a mă ajuta să ies din situația imposibilă în care mă găseam. Am avut dreptate… doar în ce privește prima parte! Omul acela a venit la mine. Însă când l-am văzut mi-am dat seama imediat că nu are ce să ne ofere mie și fiului meu. 

Partea șocantă abia acum începe. Omul acela s-a uitat la mine, m-a văzut cât eram de amărâtă și, cu toate acestea, fără să mă cunoască, fără să se prezinte, îmi cere să-i dau niște apă de băut. Sper că n-ai uitat că la noi în zonă în acea vreme era o secetă cumplită! Însă am reușit totuși să-i aduc ceva apă ca să bea. Când să dau să-i urez o zi bună, omul acela continuă și îmi cere să-i dau ceva de mâncare. Primul meu gând a fost: „Bine, Doamne, că nu-mi trimiți un om care să mă ajute și pe mine în sărăcia mea! Îmi trimiți pe cineva care să-mi ia chiar și ultima bucată de pâine?” Apoi m-am gândit puțin și am zis că poate Dumnezeu l-a adus pe acel om ca să-mi dea ocazia să mai fac o ultimă faptă bună înainte de a muri. Atunci am realizat că ori cu bucata aceea de pâine, ori fără ea, tot înspre moarte mă îndreptam. 

Am ales să nu-mi leg viața de bucata aceea de pâine. I-am dat-o cu mare bucurie acelui străin. N-am știut eu că pe când îi dădeam acelui străin bucata de pâine pe care tocmai o făcusem Dumnezeu făcea o minune. De fapt, două. M-a făcut conștientă că viața mea nu e legată de bucata aceea de pâine, dar, de asemenea, mi-a arătat că a hotărât să-mi lungească firul vieții. Când m-am întors să spăl vasele, care oricum erau goale de ulei și de făină, n-am avut cum să le spăl, deoarece în ele încă mai era ceva ulei și ceva făină. Multă vreme acel ulei și acea făină nu s-au împuținat. Da, viața mea și a fiului meu depindea de uleiul și făina aceea, însă inima mea nu era legată de ele.

Aș vrea să-ți spun că lucrurile au luat o turnură fericită, însă nu pot. După ceva vreme, fiul meu, singurul meu fiu, s-a îmbolnăvit grozav de tare și a murit subit. Atunci toată încrederea mea în Dumnezeu s-a pierdut. Am crezut că Dumnezeu m-a pedepsit pentru păcatul meu omorându-mi fiul. Însă ceea ce s-a întâmplat în continuare este ceva ce nu-mi pot explica nicidecum. Omul acela pe care Dumnezeu l-a trimis în casa mea l-a adus pe fiul meu înapoi la viață. Din acel moment am știut că el este un om al lui Dumnezeu și că cuvântul Domnului din gura lui era adevărat.

Ce am învățat din aceste experiențe? Am învățat că Dumnezeu are putere asupra vieții și are putere și asupra morții. Viața mea este în Mâna Lui. El hotărăște lungimea vieții noastre. Atunci ce rost are să-mi leg viața de lucrurile vremelnice ale acestei lumi?

Dar tu? Ce anume te leagă pe tine de acest pământ? Diferite realizări pe care vrei să le ai? Diferite realizări pe care le ai deja? Nu uita, totul pe acest pământ este trecător. Așa că, te rog să faci ceea ce-am făcut și eu: Leagă-ți inima de cer!

Semnat, 

O văduvă

P.S. Relatarea acestor experiențe din viața mea o poți găsi pe paginile Scripturii, în 1 Împărați 17:8-24.

Timotei Stoica