Duminica aceasta am fost în practică și am predicat, iar după Biserică am stat de vorbă cu un frate care, la un moment dat, îmi spune că nu ar trebui să avem pocăința ridicată la un standard foarte mare.
Să vă explic puțin contextul: discuția era despre cum încearcă mulți creștini să beneficieze greșit de harul lui Dumnezeu(când sunt foarte ispitiți, să accepte compromisul având deja în gând faptul că se vor pocăi înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce ei fac). Apostolul Pavel le spune creștinilor din Roma că nu ar trebui nicicum să aibă o astfel de atitudine față de harul lui Dumnezeu(vezi Romani 6:1-2). Așadar, fratele acesta mi-a spus că de fapt un astfel de om e plăcut lui Dumnezeu și e bine ceea ce face. Trebuie să nu fim așa de pocăiți și atunci când se întâmplă să păcătuim mereu în mod voit, nu e nici o problemă dacă te pocăiești iar și iar de aceleași păcate. Oare chiar așa să fie?
De ce să cobori standardul pocăinței? De fapt, dragul meu cititor, standardul pocăinței(dă-mi voie să-ți spun că) nici nu-l poți coborî, oricât de mult ți-ai dori și ai încerca. Aceea n-ar mai fi pocăință.
În încheierea acestui articol(scurt) aș vrea să meditezi la felul în care este prezentă pocăința în viața ta(pentru cei cre nu sunt familiari cu termenul pocăință, o să îl explic mai detailat într-un alt articol, dar aici aș putea spune foarte pe scurt că pocănța înseamnă: Recunoașterea păcatului, Regret față de păcatul săvârșit și... da, știu că e greu al treilea pas, dar și pe acesta îl include pocăința... Renunț la păcatul pe care l-am săvârșt și care s-ar putea să-mi placă).
Ce fel de pocăință ai? Cât de ridicat(sau de coborât) este standardul pocăinței în viața ta?
Stoica Timotei
